Există doi indicatori economici promovați de guvernele din întreaga lume, utilizați pe scară largă în mediul financiar public și privat, dar care nu au nici o însemnătate economică și nici o utilitate pentru cei care îi folosesc ca atare (nominal) în calcule economice:
- Produsul Intern Brut (PIB, sau GDP – Gross Domestic Product);
- „Inflația”, în sensul de indice al creșterii prețurilor (CPI – Consumer Price Index).
Ambii indicatori sunt derivați direct din creșterea masei monetare, nefiind decât două expresii diferite ale acesteia. Proporționalitatea PIB (per capita și la paritatea puterii de cumpărare) față de masa monetară poate fi exemplar demonstrată prin extragerea datelor din statistici și suprapunerea precisă a variațiilor celor doi indicatori. În cazul creșterii prețurilor, cei doi indicatori („inflația” și masa monetară) nu variază identic. Observăm divergențe semnificative pe termen scurt, pe fondul expansiunii sau contracției creditului. Dar pe termen mediu și lung, masa monetară și prețurile converg către proporționalitate.
Inflația este prin definiție creșterea masei monetare, PIB-ul este doar o altă măsură a inflației, iar creșterea prețurilor pe termen mediu și lung urmărește inflația.
Dacă masa monetară și PIB-ul sunt măsurate cu precizie, astfel încât putem avea încredere în valorile publicate de stat (deși PIB-ul nu înseamnă practic nimic), indicii de creștere a prețurilor sunt sistematic trucați de institutele de statistică, astfel încât percepția noastră că prețurile cresc mai mult decât ni se spune „oficial” este cât se poate de reală.
În cele ce urmează vom invalida mitul „ajustărilor hedonice” ale prețurilor, practicate de institutele de statistică din aproape toate țările. Aceste ajustări sunt mai pronunțate în SUA, unde se aplică unei game variate de produse, decât în România, unde nu se aplică decât prețurilor proprietăților rezidențiale (dacă documentația la care avem acces este corectă și nu ne scapă ceva).
În România, ajustările hedonice sunt aplicate de Institutul Național de Statistică (INS) în calculul indicilor prețurilor proprietăților rezidențiale (metoda de calcul este prezentată la pagina 17 a raportului).
Ajustările hedonice ale prețurilor au fost introduse de departamentul de stat american responsabil de calculul „inflației” (BLS – U.S. Bureau of Labor Statistics) în 1998, cu scopul de a justifica creșterea prețurilor computerelor prin creșterea performanțelor acestora. În scurt timp, aceste ajustări ale prețurilor au cuprins aproape toate gamele de produse măsurate de acest index: de la electronice și electromenajere până la îmbrăcăminte.
Conform BLS, „ajustările hedonice” (cuvânt de origine greacă ce se referă la plăcere) constituie o tehnică folosită în calculul CPI, ce ține cont de schimbarea calității produselor. Ajustarea hedonică a calității se referă la o metodă de ajustare (diminuare) a prețurilor, ori de câte ori caracteristicile produselor incluse în CPI se modifică datorită inovației sau introducerii de produse complet noi.
Lista completă a bunurilor cărora se aplică ajustări hedonice ale prețurilor se găsește pe site-ul BLS. Tot pe acest site găsim și exemple de ajustare hedonică pentru un tricou și pentru un televizor.
Exemplul tricoului face referire la situația lipsei din magazin a unui tricou din bumbac 100%, urmărit lună de lună pentru statistica CPI. Dacă este însă la vânzare o helancă de calitate similară (din bumbac 100%) cu mâneci lungi, în calculul CPI se consideră că aceasta ar trebui să coste cu 20% mai mult decât tricoul, deoarece mânecile adaugă 20% material. Dacă helanca ar costa cu 21% mai mult decât tricoul, atunci „inflația” ar fi de 1%, iar dacă helanca ar costa cu numai 19% mai mult decât tricoul, ar rezulta o „deflație” de 1%. În calculul CPI se realizează o ajustare de sezonalitate, în sensul în care iarna este urmărit prețul helăncilor iar vara prețul tricourilor, deoarece există un subiectivism din partea consumatorilor de a aprecia mai mult tricourile vara și helăncile iarna. Chiar și ajustând „hedonic” și sezonier, este evident că variația procentuală a prețului produselor de îmbrăcăminte, rezultată din evaluări subiective ale milioanelor de indivizi influențați de moda și vremea din fiecare moment, pot depăși cu ușurință 1%, ceea ce ar invalida complet calculele și ajustările rigide ale CPI.
În exemplul televizorului însă, ni se propun formule complexe de ajustare a prețului acestui obiect în funcție de diverse preformanțe tehnice precum tipul de ecran (plasmă, LCD), diagonala sau rezoluția sa. Nu negăm faptul că este normal ca un televizor cu o rezoluție (sau diagonală, sau frecvență) mai mare să coste mai mult decât un televizor cu o rezoluție mai mică… toate celelalte considerente fiind egale. Prin aceasta înțelegem că ambele televizoare sunt promovate în egală măsură, au toate specificațiile tehnice cu excepția rezoluției identice, că ambele se află în producție de masă, că sunt asamblate în aceeași fabrică, transportate pe aceeași distanță; sau că raportul cerere/stoc existent (și capacitate de producție) este perfect egal pentru cele două rezoluții, pe întreg lanțul de distribuție de la producător la magazin.
Este evident că „toate celelalte considerente fiind egale” este o presupoziție rar întâlnită în realitate, dar chiar și așa putem accepta că, pentru o gamă de televizoare similare ale aceluiași producător, cel cu rezoluția mai mare costă în general mai mult decât cel cu rezoluția mai mică.
Contextul este însă cu totul altul dacă, prin avans tehnologic, producătorii reușesc să realizeze televizoare cu o rezoluție mai mare decât maximul realizabil înainte de respectivul avans: considerăm că este normal ca, într-o primă fază, noile televizoare cu rezoluție mai mare să fie introduse pe piață cu un preț mai mare decât cele existente, cu rezoluție mai mică. Chiar dacă noile televizoare mai performante ar avea un cost de producție mai mic decât cele vechi (datorită inovației în producție), ce ar absorbi și costurile de cercetare și dezvoltare și de construire a noilor linii de producție, acestea tot ar putea fi vândute mai scump decât televizoarele vechi, prin simplul fapt că oamenii le doresc mai mult la momentul lansării pe piață. Dar după ce procesul de înlocuire tehnologică este complet încheiat, televizoarele cu rezoluție sporită înlocuindu-le definitiv pe cele cu rezoluție mai mică atât pe liniile de fabricație ale producătorilor cât și în stocurile distribuitorilor, considerăm că noua rezoluție devine „standard de piață”, iar prețul acestor televizoare ar trebui să fie similar celui al vechilor televizoare atunci când ele erau „standardul de piață”.
Exemplificăm „ajustarea hedonică” a rezoluției televizorului printr-un un ciclu de modernizare de 7 ani, timp în care rezoluția mai mare înlocuiește complet rezoluția mai mică pe piață, devenind noul „standard” pentru televizoare. Considerăm că dacă la sfârșitul ciclului televizoarele (acum cu rezoluție mai mare) costă cu 30% mai mult decât costau cele cu rezoluție mai mică înainte de începerea ciclului de modernizare, creșterea de 30% a prețurilor este pură „inflație”, cauzată în întregime de creșterea masei monetare. BLS va considera însă că „inflația” pe 7 ani pentru televizoare a fost doar de 15% (valoare exemplu), restul de 15% fiind o creștere hedonică în sensul în care oamenii plătesc mai mult deoarece apreciază mai mult noua rezoluție.
Acest mod de gândire este ușor invalidat de o simplă logică de bun simț: presupunând că masa monetară este constantă (limitată de exemplu de cantitatea de aur în circulație, sau ipotetic de masa monetară a unei „criptomonede” precum bitcoin).
Dacă orice îmbunătățire a unor produse determină o satisfacție sporită consumatorilor, astfel încât aceștia ar plăti mai mult pentru ele („ajustare hedonică”), atunci toate produsele rezultate din inovație și dezvoltare tehnologică ar trebui să coste din ce în ce mai mult, pe măsură ce performanțele și confortul lor cresc. Dar masa monetară fiind relativ fixă, înseamnă că oamenii nu ar avea pur și simplu cu ce să plătească un preț mai mare. Rezultă că produsele nu ar putea fi îmbunătățite, iar civilizația ar fi blocată într-o perpetuă stagnare tehnologică. Absurditatea acestei situații ipotetice este evidentă, fiind demonstrată atât empiric (istoric), cât și teoretic.
În cazul precedent, în absența creșterii masei monetare de către băncile centrale, consumatorii ar trebui să aloce un buget mai mic televizoarelor vechi sau altor categorii de produse, pentru a cumpăra televizoare noi la un preț mai mare. Astfel, este de așteptat ca prețurile mai mari ale noilor televizoare să fie echilibrate de prețuri mai mici ale vechilor televizoare sau ale altor categorii de produse. Este de asemenea de așteptat ca o astfel de dinamică a prețurilor să determine o re-alocare a mijloacelor de producție, a angajaților și a capitalului de cercetare și dezvoltare, dinspre produsele mai puțin dorite către produsele mai dorite (noile televizoare), echilibrând astfel prețurile și capacitatea de producție.
În absența inflației (în sensul de creștere a masei monetare), produsele pot fi, și istoric au fost mereu, îmbunătățite prin inovație. Inovația rezultă din experiența practică acumulată, dar și din ideație bazată pe intuiție sau calcul teoretic. Atât experiența practică cât și avansul teoretic sunt generate și partajate (mai mult sau mai puțin voit) de milioane de indivizi și organizații, cresc sinergic și „sparg” periodic anumite blocaje sau limitări teoretice și practice. Ele permit dezvoltarea de produse mai bune, chiar cu un cost de producție mai mic, ce produc mai multă satisfacție „hedonică” fără a fi nevoie de mai mult capital decât profitul reinvestit al companiilor și economiile investite ale indivizilor cu apetență la risc.
Astfel, teoretic este posibil, și istoric este confirmat, că pot exista perioade de avânt tehnologic concomitent cu o scădere generală a nivelului prețurilor. Nu există absolut nici o teorie științifică demonstrabilă, care să justifice practica agențiilor de statistică guvernamentale, de a diminua arbitrar indicii de creștere a prețurilor pe baza îmbunătățirii tehnologice a produselor.
În absența declinului economic, în sensul scăderii generale a productivității și a diminuării capacității totale de producție prin depreciere fără reînnoire a bunurilor de capital, o creștere generală și susținută pe termen lung a prețurilor este întotdeauna și în întregime un fenomen monetar, cauzat de creșterea masei monetare de către băncile centrale (prin crearea de bani) și băncile comerciale (prin expansiunea creditului).
În mare parte, angajatul și micul antreprenor au intuiția și înțelepciunea de a fi reticenți față de indicii oficiali de creștere a prețurilor. Percepția lor este bazată pe experiența reală. Cu cât mijloacele financiare ale individului sunt mai restrânse, cu atât mai mult se simte scăderea nivelului de trai prin „inflație”. Angajatul simte că majorarea anuală de salariu, în linie cu „inflația oficială”, nu acoperă creșterea reală a prețurilor. Micul antreprenor știe că trebuie să crească prețurile mai mult decât cu „inflația oficială”, pentru a acoperi costurile de producție și a se menține profitabil.
Indivizii care gestionează foarte mulți bani în mediul financiar profesional au tendința de a fi mai puțin conectați la realitate, folosind cu încredere indicii oficiali în calcule economice. „Finanțiștii” folosesc „inflația oficială” într-o multitudine de instanțe, de la calculul costului de oportunitate la estimarea performanței titlurilor cu dobândă fixă. Aceștia se trezesc la realitate târziu, probabil atunci când creșterea reală a prețurilor începe să se simtă chiar și la buzunarele mai pline.
Dacă creșterea reală a prețurilor va depăși limita de suportabilitate a celor mulți și (relativ) săraci, ne putem aștepta la o escaladare a incidenței cazurilor de neplată a creditelor. Iar dacă creșterea reală a prețurilor va fi remarcată înainte de investitori, aceștia vor solicita dobânzi mai mari, rezultatul fiind din nou o escaladare a incidenței cazurilor de neplată a creditelor. Singurul instrument pe care băncile centrale îl au la dispoziție pentru a împiedica o criză de credit provocată de propria expansiune a masei monetare este monetizarea datoriilor, caz în care nici o „ajustare hedonică” nu va mai fi suficientă pentru a ascunde sub preș avalanșa prețurilor.
