GDP (Gross Domestic Product), în română PIB (Produsul Intern Brut), este un indicator macroeconomic ce măsoară în principal suma prețurilor bunurilor și serviciilor de consum într-un an, într-o țară sau o regiune. Așa cum se poate demonstra prin date istorice și prin logică, PIB-ul urmărește cu fidelitate masa monetară a țării a cărui bunăstare se presupune că o măsoară. În imaginea următoare prezentăm variația masei monetare în sens larg (M3) a României în comparație cu variația PIB, în perioada 2008-2019.
Ajustarea PIB-ului cu indicele de creștere a prețurilor este extrem de sensibilă la modul în care este măsurată creșterea prețurilor. Această ajustare produce rezultate procentual neglijabile, în condițiile în care măsurarea creșterii prețurilor este profund politizată și coruptă.
Ca dovadă a faptului că PIB-ul nu reflectă deloc percepția oamenilor asupra bunăstării, anii în care PIB-ul are cele mai spectaculoase creșteri sunt anii în care populația se plânge cel mai mult de creșterea prețurilor (dovada perfectă este chiar acest an, 2021). La polul opus, în cele mai dure recesiuni – precum cele din 2008 sau 2020 – PIB-ul are scăderi procentuale foarte mici. Asprimea recesiunii reale, așa cum este resimțită de către populație, nu se reflectă în PIB.
În cele ce urmează ne raportăm la o statistică americană din 2013, deoarece este ultimul an din care avem date calculate pentru ambii indicatori macroeconomici pe care îi vom introduce în discuție ca alternative la PIB.
În graficul de mai jos, coloana din stânga reprezintă PIB-ul (GDP-ul) american în 2013, și ilustrează o „economie de consum”:
- 68,5% din facturile de cumpărături ale americanilor erau plătite de consumatorul final (consum privat);
- 18,6% din facturi erau plătite de stat (consum public);
- 15,9% din facturi erau plătite de companii (consum industrial).
Văzută prin lentilele PIB-ului, economia pare a fi „condusă” de consum. Pornind de la această prezumție falsă, se deduce că în recesiune statul ar trebui să stimuleze sub orice formă consumul. Dacă oamenii liberi nu mai consumă, atunci statul trebuie să intervină, cumpărând bunurile și serviciile nedorite fie cu bani confiscați prin taxe mai mari, fie cu bani „proaspăt creați” de banca centrală. Aceasta este logica statului, bazată pe o teorie economică fundamental greșită, scrisă la comandă politică în urmă cu 90 de ani de un individ obscur pe nume Keynes.
Ca alternativă la economia politică, știința economică clasică pe care noi o avansăm și o promovăm ne învață cu totul altceva: „cum îți așterni, așa dormi”. Economistul Jean-Baptiste Say a scris în anul 1803 probabil cea mai greșit interpretată lege economică din istorie. Pentru a nu lăsa loc de interpretări, iată ce ne învață Legea lui Say: „mâine nu putem consuma altceva decât ceea ce am produs ieri, sau astăzi; logic, producția precedă și determină consumul (cererea)”. Astăzi, consumatorii aleg ce își doresc dintre bunurile și serviciile „expuse” la vânzare, ce au fost produse în trecut, sau pot fi produse pe loc folosind utilaje și consumabile ce au fost produse în trecut. Dorințele de astăzi ale consumatorilor rămase nesatisfăcute se pot concretiza în cel mai bun caz (dacă sunt corect preluate și înțelese de antreprenori), abia în producția de mâine.
Pe această bază, economiști precum Hayek și mai recent Skousen au propus și promovat un alt indice macroeconomic: GDE (Gross Domestic Expenditure), pe care în română îl putem numi CIB (Cheltuiala Internă Brută). CIB include nu numai consumul final, ci întreaga cheltuială (un agregat al tuturor prețurilor) la toate nivelurile activității economice umane anuale dintr-o țară sau regiune:
- Materia primă și munca;
- Toate procesele de producție pe verticală, de la cele mai de bază componente la produsul sau serviciul final;
- Întregul lanț de distribuție;
- Consumul final public și privat.
Văzută prin lentilele CIB-ului, adică ansamblul cheltuielilor pe toată verticala acțiunii umane, economia nu mai arată ca o economie de consum ci ca o „economie de producție și distribuție”. Coloana din dreapta a graficului de mai sus reprezintă componența CIB pentru anul 2013 în SUA (acesta fiind ultimul an pentru care avem o statistică a CIB):
- 62,10% din facturi erau plătite în producție (inclusiv materia primă și distribuția);
- 30,80% din facturi corespundeau consumului final (consum privat);
- 8,40% din facturi erau plătite de stat (consum public).
Ca o recunoaștere a argumentelor lui Hayek și Skousen, și pentru a avea o imagine comparativă a cheltuielilor de producție și a celor de consum, banca centrală americană (rezerva federală FED) a început să calculeze și să publice începând cu anul 2005 un indicator macroeconomic ce însumează producția și consumul final: GO (Gross Output). În română îl putem numi PB (Producția Brută).
Acest indicator diferă de CIB în principal prin faptul că nu include facturile totale corespunzătoare distribuției, ci numai adaosul comercial al distribuitorilor pe lanțul de distribuție. Argumentul FED este acela că în distribuție produsul este deja finit; drept urmare, dacă el este vândut de multiple ori între distribuitori, prețul nu ar trebui cuantificat de mai multe ori. Există argumente pro și contra acestei metodologii, ce nu intră în scopul prezentului articol.
Chiar și considerând numai adaosul comercial pe lanțul de distribuție, economia (piața) rămâne una majoritar „de producție”, și nu una „de consum” așa cum este în general portretizată de economiștii „mainstream”. PB este reprezentat în coloana din mijloc a graficului de mai sus (SUA, 2013):
- 52,31% din facturi erau plătite în producție (considerând numai adaosul comercial în distribuție);
- 38,84% din facturi corespundeau consumului final (consum privat);
- 10,55% din facturi erau plătite de stat (consum public).
Deși creșterile CIB și PB sunt determinate, precum creșterea PIB-ului, de inflația de masă monetară creată de către banca centrală și de către băncile comerciale (sub formă de credit bancar), acești indicatori au meritul de a reprezenta cu o acuratețe semnificativ mai bună decât PIB-ul, amploarea cu care structura producției se dilată și se contractă coordonat cu ciclurile de expansiune și contracție a creditului bancar.
Graficul de mai jos compară PIB-ul (linia roșie) cu PB (linia albastră) în SUA, din 2005 până în prezent. Observăm că în timp de expansiune a creditului bancar, producția industrială crește mai pronunțat decât consumul final. În timp de recesiune însă (zonele marcate cu gri și galben pe grafic), PB scade mult mai pronunțat decât PIB-ul. Astfel, indicatorul de Producție Brută PB ilustrează mult mai bine decât PIB-ul activitatea economică reală, așa cum este resimțită de oameni în timp de recesiune.
Din păcate, creșterea industrială (output-ul) din timpul expansiunii creditului bancar nu reprezintă o creștere a productivității reale, care să conducă la a avea mai multe bunuri și servicii valoroase de consumat în viitor. Este doar o inducere în eroare la scară de masă a antreprenorilor, prin creșterea ofertei de bani (a masei monetare) și prin scăderea dobânzilor sub valoarea naturală de piață. Dobânzile ar trebui să reflecte raritatea resurselor disponibile iar băncile centrale falsifică acest indice vital economiei!
Antreprenorii și investitorii inițiază proiecte de extinderi ale afacerilor pe orizontală și pe verticală mai mult decât o permit materiile prime și forța de muncă disponibile (în prealabil economisite), și adaptabilitatea structurii producției (rezistența acesteia la schimbare). Acest fenomen antrenat de creditul bancar, despre care am mai scris în trecut, constituie cauza crizelor economice de credit. Deznodământul (cel puțin în cadrul statului de drept) nu poate fi decât lichidarea în cele din urmă a multora dintre aceste inițiative, din start nefinalizabile. Corectarea erorilor antreprenoriale se realizează prin restructurarea economiei resimțită ca o puternică recesiune, dar necesară revenirii la o structură sustenabilă a producției.
Dacă statul se încăpățânează să împiedice restructurarea producției (și deci recesiunea) monetizând datoriile, consecința cea mai probabilă este hiperinflația. Se perseverează în eroare. În cele din urmă recesiunea tot va avea loc, doar că va fi mai puternică decât ar fi fost în absența intervenției monetare a statului, deoarece structura producției va fi și mai mult denaturată.
Nu în ultimul rând, dacă statul intervine dictatorial naționalizând de facto producția cu scopul menținerii forțate a factorilor de producție în structura defectuoasă – în special pentru a prezerva locurile de muncă -, rezultatul nu poate fi decât abolirea antreprenoriatului și pauperizarea economiei specifică socialismului.
Rădăcina problemei este însuși sistemul monetar bazat pe creație de bani politici cu cost zero, mai întâi de către băncile centrale (sub formă de bază monetară), apoi de către băncile comerciale (sub formă de credit bancar).
Soluția pentru a stopa aceste cicluri de exuberanță economică inflaționistă urmate de recesiuni profunde, constă în privatizarea banilor (desființarea băncilor centrale), apoi în ilegalizarea și aspra pedepsire a practicii bancare frauduloase de rezerve fracționare.
Istoric, atunci când oamenii au fost lăsați să își aleagă singuri banii, au ales cel mai stabil mediu de schimb pe termen lung: aurul (și eventual argintul). Prin utilizarea monetară a aurului:
- antreprenorii nu vor putea investi bani mai mulți decât economiile disponibile, cele care eliberează în mod real resurse pentru producție;
- dobânzile vor redeveni indicatori economici relevanți, nu cifre fără sens manipulate politic de către stat;
- capacitatea de producție (generatoare de consum viitor) va crește real și sustenabil prin inovație și îmbunătățire reală a productivității (măsurată în output industrial, nu în bani „aruncați din elicopter” de băncile centrale);
- nivelului de trai va putea crește real, prin creșterea raportului salarii/prețuri;
- diferența dintre cele mai mari și cele mai mici venituri (inegalitatea financiară) va reveni în timp la un nivel acceptabil psihic, prin simplul fapt că va fi tăiat robinetul prin care producția de bani politici intră în economie, robinet la care sunt branșate căpușele de la bugetele de stat și băncile de investiții.
