Dacă păstrați economiile mai consistente sau pe termen lung în euro, probabil vă simțiți protejați de devaluarea leului și de instabilitatea economiei României. Probabil că dormiți liniștiți.
Probabil că nu v-a fost niciodată prezentată realitatea euro.
Banca Centrală Europeană (European Central Bank sau ECB) este o societate ce are ca acționari băncile centrale ale statelor membre ale zonei euro. TARGET2, conform ECB, este „un sistem de plăți deținut și operat de Eurosistem. Acesta reprezintă principala platformă europeană de procesare a plăților de mare valoare și este utilizat atât de băncile centrale, cât și de băncile comerciale pentru procesarea în timp real a plăților în euro”.
Bănci comerciale de anvergură din statele membre cumpără datorie guvernamentală (titluri de stat), finanțând astfel cheltuieli populiste și nesustenabile ale guvernelor. State precum Italia, Spania și Grecia nu vor putea niciodată rambursa enorma lor datorie. Băncile cumpără de asemenea titluri private ale unor corporații mamut neprofitabile, incapabile să își plătească datoriile. Sunt vizate cu precădere corporații din statele de sud ale zonei euro (Italia, Spania, Grecia, Portugalia, chiar Franța).
Aceste state și corporații „subvenționate” prin intermediul TARGET2 sunt de facto insolvente, în sensul în care ele nu își pot plăti datoriile la scadență, fiind necesară „rostogolirea” datoriilor (emiterea de titluri noi ce le plătesc pe cele vechi, incuzând dobânda).
Sistemul financiar-bancar corupt (corupt legal ca sa fim preciși), desemnează aceste titluri drept „performante”. Dacă ele ar fi recunoscute ca fiind neperformante – ceea ce este real -, mai multe state și corporații cu precădere din sudul europei ar deveni de drept insolvente, restructurarea lor fiind necesară.
Deoarece băncile comerciale știu că aceste datorii sunt în fapt neperformante și dorind să își acopere obligațiile prin active cât mai puțin riscante, ele pasează titlurile neperformante către băncile centrale din zona euro (o formă de quantitative easing)… iar băncile centrale din zona euro pasează datoria către ECB.
În imaginea de mai jos puteți vedea balanța de plăți între băncile centrale din zona euro.
Așadar Italia, Grecia, Spania și Portugalia sunt minus net 1,18 trilioane de euro, în timp ce Germaniei îi sunt datorate 1,14 trilioane de euro. Datoria țărilor din sud către Germania a crescut cu 26% numai în 2020!
Dacă statele și corporațiile neperformante din sudul Europei și-ar declara de drept insolvența, ați putea crede că Germania poate pierde 1,14 trilioane de euro în cazul în care nu ar putea recupera o parte din datorie prin restructurări. Fals!
Am menționat la începutul articolului că băncile centrale ale zonei euro sunt acționare ale ECB. Dacă țările din sud se declară insolvente pe pasivele de 1,18 trilioane euro, băncile centrale acționare suportă paguba în funcție de ponderea lor în acțiunile ECB.
Cota Germaniei în ECB este de 26,38%, fiind cel mai mare acționar. Astfel, dacă țările din sud intră în insolvență, Germania va pierde 1,18 trilioane euro și va trebui să scoată din propriul buzunar încă aproximativ 400 miliarde de dolari pentru a aproviziona cu lichiditate ECB!
Practic, Germania este în pierdere până acum 1,54 trilioane de euro… și suma crește: mai adăugăm și că ECB însăși este deficitară cu 342 miliarde euro, datorate în cea mai mare parte către Germania.
Zona euro este concepută după modelul socialist impus oarecum Europei și Germaniei de către Franța în 1990, imputând culpa Germaniei în al doilea război mondial: de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi.
Dacă țările din sudul Europei nu își vor reduce drastic cheltuielile și nu vor începe să își regleze datoriile către Germania – evident că nu o vor face -, mizeria sistemului euro nu va putea fi ținută sub preș la nesfârșit. Germanii nu vor accepta o austeritate mai dură decât cea din criza precedentă, 2009-2012, pentru a subvenționa țările din sud. Nu din nou. Cel mai probabil datoria va fi monetizată colapsând moneda euro, iar Germania se va întoarce la moneda ei de suflet: marca.
Ar mai fi însă de menționat că banca centrală a Italiei dispune de o rezervă semnificativă de 2452 tone de aur. Spania, Grecia și Portugalia dispun și ele de 282 tone, 114 tone, respectiv 383 de tone de aur. Având în vedere afinitatea germanilor pentru aur, este posibil ca aceste rezerve să fie mobilizate pentru a plăti măcar în parte datoriile către Germania. ECB are însăși o rezervă de 500 tone de aur, reprezentând contribuția băncilor centrale acționare la înființare.
Majoritatea germanilor susțin o marcă de aur. Nu ar fi decât a patra oară în istoria modernă când germanii s-ar întoarce la o marcă de aur (Goldmark), după o perioadă puternic inflaționară a mărcii de hârtie (Papiermark): în 1871 după unificare, după primul război mondial, după al doilea război mondial și… după tragedia euro.
Germania a plătit pe 3 octombrie 2010 ultima datorie ramasă în urma tratatului de la Versailles pentru pagubele produse în primul război mondial. Pentru al doilea război mondial, singură Grecia mai solicită compensații Germaniei: 279 miliarde de euro, mai mult decât cele 223 de miliarde euro (la valoarea actuală) constituind întreaga datorie a Germaniei către lume după tratatul de la Versailles!
Scopul acestui articol nu este de natură politică: nu susținem aici o țară sau alta, nu judecăm sisteme politice și nu dezbatem istoria. Dorim numai să oferim o imagine clară asupra dezechilibrelor financiare și conflictelor politice care „fierb” în adâncul unui sistem care la suprfață pare calm și robust.
Între decretarea ca solvente a unor state și corporații de facto insolvente, dezechilibre monetare de proporții astronomice între băncile centrale acționare ale ECB și neînțelegeri politice vechi de aproape un secol între statele membre, cât de liniștiți sunteți păstrând economii consistente și pe termen lung în euro?
