15 august 1971 este data la care președintele american Richard Nixon a anunțat încetarea convertibilității dolarului în aur. Într-un anunț televizat transmis în direct în toată lumea, Nixon spunea:
„L-am însărcinat pe secretarul [de stat] Connally să suspende temporar convertibilitatea dolarului în aur sau orice alte active de rezervă, cu excepția sumelor și condițiilor determinate a fi în interesul stabilității monetare, și în cel mai bun interes al Statelor Unite.”
Coincidență sau nu, Richard Nixon este singurul președinte american din istorie care a demisionat din funcție, acuzat fiind de corupție.
Data de 15 august 1971 marchează începutul oficial al epocii valutelor de stat, sau banii fiduciari. Aceste unități monetare de schimb, produse în sistemul bancar sub formă de credit, nu „au acoperire” în nimic altceva decât în lege și în încrederea oarbă că băncile centrale nu le vor devalua excesiv. Costul de producție al valutelor de stat este aproape zero.
Spre deosebire de banii fiduciari, banii marfă precum aurul:
- sunt produși prin minerit, cu costuri substanțiale de extracție și rafinare (producția unui gram de aur fin costă în dolari între jumătate și trei sferturi din cotația în dolari a gramului de aur fin);
- sunt extremi de rari (aurul este unul dintre cele mai rare elemente din scoarța terestră și din univers);
- au o valoare de bază (intrinsecă) mai mare decât zero, ce rezultă din utilizarea lor industrială sau ornamentală.
Nici înainte de 15 august 1971, sistemul monetar nu era unul bazat pe bani marfă ca atare. Oamenii nu schimbau grame sau miligrame de aur, iar contabilitatea nu se făcea în unități de masă de aur.
Sistemul monetar la acel moment, numit „etalon-aur”, era o combinație nereușită de bani fiduciari și bani marfă: dolarul american (banul fiduciar) era convertibil, la solicitarea băncilor centrale altele decât cea americană, în aur fizic real (banul marfă).
Ceea ce a condus la sfârșitul convertibilității dolarului în aur a fost practica frauduloasă (dar cunoscută și acceptată tacit) de „rezerve fracționale”, a băncii centrale americane (Rezerva Federală, FED): statul american producea mai mulți dolari decât deținea aur în rezerve, dolari pe care îi exporta în toată lumea, importând bunuri și servicii utile consumatorului american.
Dincolo de frauda legalizată și minciuna care caracterizează în general sistemul bancar și mediul politic oriunde în lume, ceea ce ne întristează este lipsa de reacție a oamenilor de la acea vreme. Să fi fost întreaga populație a planetei inconștientă, dezinteresată, naivă sau lipsită de responsabilitate la momentul anunțului televizat al lui Nixon?
Reflectând însă la contextul geopolitic de la acea vreme, înțelegem că statul american a profitat de un moment de interes al propriilor cetățeni și de neputință al celorlalți cetățeni ai lumii:
- americanii nu aveau nici un interes să se opună, fiind principalii beneficiari ai puterii noului dolar „de hârtie”;
- blocul sovietic era în război rece cu SUA, într-un moment în care un conflict armat ar fi echivalat cu anihilarea nucleară a întregii planete;
- Europa de Vest era sub aripa protectoare a NATO, plătind practic monetar pentru protecția SUA în cel mai pur stil mafiot;
- China era la pământ economic, social și militar, în urma uneia dintre cele mai reușite implementări ale socialismului (poate numai Coreea de Nord l-a implementat mai bine).
Ca urmare a mai multor decenii de devaluare a dolarului de către FED prin „tipărirea” de hârtii fără acoperire în aur, valutele europene precum francul francez, lira sterlină și mai ales marca germană au început să se aprecieze accelerat față de dolar. Astfel, exporturile franceze, britanice și germane deveneau greoaie în condițiile în care structura producției în economiile vest-europene era orientată către exportul către SUA (ca o consecință directă a politicii americane în Europa de Vest, după al doilea război mondial). Europa de Vest avea nevoie de o restructurare economică majoră pentru a se adapta de la producția pentru export la producția pentru consum propriu. Opinia noastră este că guvernele statelor europene occidentale au greșit încercând să împiedice această restructurare. Ele au fost ghidate de economia politică, și nu de economia clasică. După o perioadă mai dificilă de restructurare, economiile europene occidentale ar fi profitat de devaluarea dolarului, importând produse de calitate din SUA sau petrecându-și vacanțe ieftine la New York. În schimb, guvernanții europeni au aplicat politica mercantilistă susținută de grupurile de interese ale exportatorilor: au încercat să contreze devaluarea dolarului solicitând SUA convertirea propriilor rezerve de dolari în aur.
Deși economia sa era cea mai afectată de deprecierea accelerată a dolarului, Germania nu își permitea să contreze direct SUA. În schimb, președintele francez George Pompidou a luat atitudine, solicitând convertirea a 1 miliard de dolari în aur (aproximativ 890 tone la acea vreme). Pompidou a „amenințat” chiar într-un joc verbal de imagine că va trimite o navă distrugător să „ridice” aurul, dacă acesta nu ar fi fost livrat voluntar la Paris. „Lovitura de grație” a venit însă chiar din partea aliaților britanici. La 11 august 1971, premierul britanic Edward Heath a solicitat convertirea în aur a nu mai puțin de 3 miliarde de dolari, reprezentând 2670 tone de aur! Anumite surse vorbesc de „numai” 750 milioane de dolari echivalent aur solicitat de britanici. În orice caz, ceea ce a urmat este istorie.
Paul Volcker este președintele băncii centrale americane FED, căruia i se atribuie meritul de a fi „salvat” prăbușirea dolarului de hârtie prin hiperinflație. Aceasta după ce aurul s-a apreciat de la 35 la aproape 700 de dolari uncia între 1971 și 1980. A fost o perioadă cu o creștere anuală a prețurilor de peste 10%, concomitent cu o recesiune economică. Deși acest fenomen a fost anticipat și descris de economia clasică, el nu putea exista conform economiei politice. A fost inventat și un nou termen pentru el: stagflație.
Dolarul a fost salvat prin încetinirea drastică a devaluării și „normalizarea dobânzilor”: FED a țintit și a permis dobânzi bancare mai apropiate de valoarea naturală a dobânzii de piață. Pentru a echilibra inflația galopantă, dobânzile bancare (per annum) au urcat mai multe luni la peste 20% și au rămas la un nivel de peste 10% din 1980 până în 1986.
Dezechilibrele prezente din structura producției sunt mai acute decât cele din anii ’70-’80. Numai dobânzi de două cifre, pentru mai mulți ani la rând, pot repara durabil destructurarea economiei din ultimele 3 decade. Marea recesiune din 2008-2009 a fost doar o avanpremieră. Nivelul datoriilor private și mai ales publice din prezent îl eclipsează însă pe cel din 1980. În aceste condiții, este posibil ca băncile centrale să își distrugă propriile valute prin devaluare accelerată decât să lase dobânzile de piață să prevaleze.
În acest climat economic precar, viitorul este incert:
- dacă am fi siguri că dobânzile de piață de zeci de procente anual vor prevala, ne-am feri sub orice formă de credite – mai ales ipotecare -, și nu am face achiziții importante acum, ci mai târziu când prețurile se vor prăbuși;
- dacă însă am fi siguri că valutele vor fi devaluate și în cele din urmă distruse, ne-am face rezerve de orice bunuri durabile știm că vom avea nevoie în următorii ani.
Dar, pentru că nu cunoaștem viitorul, singura opțiune pe care o avem este să economisim în acea marfă care își păstrează valoarea pe termen lung, indiferent de context, ea însăși fiind o alternativă monetară la valutele de stat: aurul.
Dacă băncile centrale vor continua inflația monetară în ritmul actual, pentru a pompa piețele bursiere, a finanța datoriile guvernamentale și a menține dobânzile nominale la zero sau „negative”, cel mai probabil următorii ani vor marca distrugerea prin devaluare a valutelor de stat și sfârșitul inconvertibilității dolarului în aur.
