În ultima lună s-a discutat mult despre o propunere legislativă ce prevede ca depozitele de aur constituite de Banca Națională a României (BNR) în străinătate să fie limitate la 5% din cantitatea totală de aur constituită ca rezervă.
Londra este un centru mondial al comerțului cu aur. Lingourile de aur depozitate în băncile de aur Londoneze au statutul „Good Delivery”, ceea ce înseamnă că sunt acceptate în orice moment în operațiuni cu aur (vânzare, cumpărare, împrumuturi). Organizațiile care dețin aur în sistem îl pot tranzacționa fără auditarea acestuia la fiecare operațiune și fără transportul său fizic. Odată scoase din sistemul Londonez, lingourile își pierd statutul „Good Delivery”. În teorie, băncile de aur ar trebui sa restituie aurul fizic la cererea titularilor de conturi în aur.
BNR susține că cele aproximativ 60 de tone de aur depozitate în Londra reprezintă rezerva INTERNAȚIONALĂ, și nu NAȚIONALĂ a României. Rezerva totală de aur este de aproximativ 104 tone, deci aproximativ 60% din aurul României este rezervă internațională. Dar ce înseamnă toți acești termeni?
Rezerva monetară (națională) reprezintă rezerva totală de monedă națională (Leu în cazul României) și metale prețioase a unei țări. Rezerva monetară reprezintă un activ pe balanța de plăți a băncii centrale. Prin Lei înțelegem un cumul de numerar (bancnote și monede), depozite în Lei, diverse titluri în Lei.
Rezervele internaționale reprezintă numai o parte din rezerva monetară a unei țări, atât cât se alocă pentru plăți internaționale între bănci centrale. Rezerva internațională este constituită din monedă proprie, Drepturi Speciale de Tragere (DST sau SDR) și metale prețioase. Un stat nu este obligat și nici nu este de preferat să își utilizeze întreaga rezervă de metale prețioase ca rezervă internațională.
Rezervele de valută reprezintă rezervele băncii centrale în monedă străină (sub formă de numerar, titluri denominate în monedă străină, depozite în monedă străină), ce sunt utilizate ca instrument de plăți internaționale.
Uneori rezerva internațională de aur este categorisită ca rezervă de valută. În orice caz, instrumentele de plăți internaționale ale băncii centrale sunt alcătuite din rezerva internațională + rezerva de valută, indiferent dacă aurul alocat schimburilor internaționale este considerat rezervă internațională sau valută.
În 1988, Banca Angliei a scris despre rolul rezervei de aur a unei țări. Iată cele 3 roluri fundamentale ale aurului în rezerva națională, așa cu reies din acea publicație:
(a) mijlocul ultim de păstrare a valorii, rezerva „de război”;
(b) mijloc alternativ de investiție în locul valutelor și altor titluri;
(c) asigurare în cazul plauzibil în care aurul își reia rolul monetar de rezervă internațională.
Deținerea „în mâini proprii” a rezervei monetare ce nu este folosită ca rezervă internațională, este o măsură de responsabilitate. Cu atât mai mult cu cât sistemul Londonez de aur:
- este lipsit de transparență, atât prin lipsa unor audituri periodice independente cât și prin lipsa publicării tranzacțiilor (precum o fac bursele);
- susține o uriașă schemă Ponzi prin care o cantitate enormă de aur se tranzacționează prin titluri în conturi nealocate, ce nu au acoperire în aur fizic în seifuri;
- se supune tot mai mult controlului politic, depășindu-și rolul de custode (precum în recentul refuz de a restitui aurul fizic la cererea băncii centrale a Venezuelei).
În acest context, opinia noastră este că:
1) Statul Român ar trebui sa păstreze rezerva monetară de aur la BNR, a nu fi utilizată decât în caz de război, calamitate sau ca bază monetară în cazul revenirii la un etalon aur. Această rezervă ar trebui sa fie de minim 400 de tone de aur.
2) Este normal ca rezerva internațională de aur să varieze în funcție de interesele contextuale ale BNR pentru atingerea obiectivului de stabilitate monetară, și ar trebui fizic diversificată în mai multe centre internaționale în afara Londrei.
