În ultimele două luni, aurul s-a apreciat cu aproximativ 10% față de dolar. Aurul a fost propulsat de banca centrală americană (The Federal Reserve, FED) care și-a anunțat intenția de a reduce rata directoare a dobânzii. Întrebările sunt „de ce” și „de ce acum”.
După renunțarea la etalonul aur în 1971, țările lumii au pornit o politică de expansiune monetară ce a culminat cu o criză economică globală. În SUA, inflația a ajuns în 1980 la 13,5%. Pentru a evita hiperinflația și sfârșitul prematur al dolarului „de hârtie”, FED a crescut substanțial dobânda directoare de la 4% în 1976, la 20% în 1980. Dolarul „de hârtie” a fost salvat cu prețul unei recesiuni globale masive ce s-a extins până în 1985.
După 15 de ani de relativă stabilitate (perioadă în care dolarul a crescut ușor dar constant față de aur), la sfârșitul anilor ’90, FED a reluat politica de expansiune monetară. Aceasta a condus la criza de credit din 2008, la care FED și restul băncilor centrale au răspuns cu o și mai puternică expansiune monetară, de o anvergură fără precedent după cel de al doilea război mondial. Pentru a evita hiperinflația și distrugerea sistemului monetar, băncile centrale din întreaga lume ar trebui să crească rata dobânzii cel puțin la nivelul din anii ’80, cu prețul unei mari recesiuni economice.
Exportându-și inflația, SUA au puterea să mențină expansiunea creditului prin dobânzi mici. Dolarii creați de FED din neant ajung prin intermediul sistemului bancar pe piețele internaționale de capital, fiind utilizați pentru a investi bursier în companiile americane și pentru a cumpăra titluri de stat americane. Dolarii investiți în companiile americane servesc importului de bunuri de capital și de consum din alte țări (China fiind de departe principalul furnizor). Iar dolarii ajunși în China cumpără din nou titluri de stat americane, finanțând deficitul bugetar al SUA.
SUA au însă două mari probleme:
1) Pentru prima dată în istorie, statul chinez vinde mai multe titluri de stat americane decât cumpără, declanșând un trend global în acest sens.
2) Proiectele de dezvoltare „Made in China 2025” și „Belt and Road Initiative (BRI)” atrag masiv investiții internaționale către China, în yuani, în detrimentul investițiilor către SUA, în dolari. China a adoptat încă din anii ’90 pentru yuan o politică inflaționistă similară cu a dolarului, ce a permis atragerea de investiții internaționale și importuri de materie primă din Africa. În 2014 a fost lansat Shanghai-Hong Kong Stock Connect, ce permite atragerea de investiții bursiere în China prin intermediul bursei din Hong Kong. Similar în 2019, a fost lansat Shanghai-London Stock Connect.
Pe măsură ce ponderea investițiilor internaționale în yuani către China a devenit o amenințare pentru dolar, SUA au declanșat o serie de atacuri financiare și politice asupra Chinei: inflamarea conflictului dintre China și Japonia asupra a două insule, declanșarea unor demonstrații politice de anvergură în Hong-Kong în 2015 și 2019, taxele impuse de SUA importurilor din China și mai nou, reducerea ratei dobânzii de către FED. Dacă joacă jocul americii, China nu are nici o șansă. Yuanul inflaționist în fața dolarului inflaționist este o mână moartă. China nu poate nici să crească dobânda directoare urmând o politică a yuanului tare. Aceasta ar echivala cu o recesiune economică masivă pentru China.
China are însă un AS în mânecă: chinezii au acumulat masiv aur în ultimele două decenii iar banca centrală chineză își suplimentează periodic rezervele de aur. Chinezii dețin estimativ peste 20000 de tone de aur, cea mai mare parte în rândurile populației. Dacă SUA nu vor reveni la o politică susținută de responsabilitate monetară precum în anii ’80, cu prețul unei mari recesiuni economice, hiperinflația va distruge dolarul și întregul sistem monetar actual. Aurul va dăinui ca mediu de schimb universal. Restul valutelor vor valora zero. Sau ca să fim drăguți, vor valora cât o prețioasă lecție de istorie.
