Majoritatea companiilor listate pe burse sunt îndatorate. Forma de împrumut este cea de credit bancar, dar mai ales cea de titluri private (bond-uri). Deoarece companiile au dificultăți în a răscumpăra titlurile la data scadentă, ele emit titluri noi cu care le plătesc pe cele vechi… cu condiția să existe cumpărători. Cu cât riscul de insolvență al unei companii este mai vizibil, cu atât valoarea titlurilor sale scade iar dobânda crește. În contextul actual, lipsa de cumpărători este critică.
Deoarece nu există suficienți cumpărători pe piețele financiare pentru a prelua titlurile riscante, rezerva federală americană (FED) cumpără direct titluri din piață! Astfel FED monetizează datoriile unor companii altfel insolvente. În Europa, banca centrală BCE și marile bănci naționale folosesc așa-zisa „dobândă negativă”.
Acest concept este absurd. O dobândă nu poate fi decât pozitivă. Dobânda zero înseamnă în fapt lipsa dobânzii. Un împrumut cu „dobândă negativă” înseamnă în fapt un împrumut fără dobândă (suma primită înapoi) plus un cadou (diferența nereturnată).
BCE nu are probleme cu a oferi cadouri bănești, deoarece costul de producție al valutelor este zero. BCE cumpără titluri private prin intermediul băncilor comerciale, sub formă de colateral. Băncile comerciale se împrumută de la BCE cu „dobândă negativă”, adică fără dobândă plus un mic cadou. Ele folosesc aceste împrumuturi pentru a cumpăra titluri private riscante de la companii cu o situație financiară precară. Micul cadou oferit de BCE băncilor comerciale este comisionul lor. Titlurile private ce astfel apar pe balanța de „active” a băncilor comerciale au rol de colateral pentru a garanta împrumutul băncilor comerciale la BCE. Faptul că datoriile au ajuns să fie considerate active demonstrează starea de decădere în care a ajuns societatea umană.
Așadar, prin inginerie financiară sau direct prin intervenție pe piață, băncile centrale susțin companii altfel insolvente.
De ce nu ar putea această schemă să funcționeze la nesfârșit, sau măcar până când companiile neperformante ar deveni sănătoase și profitabile, putând să își reducă datoriile?
Lipsa generalizată a profitabilității semnalează faptul că o societate consumă mai mult decât produce. Datoriile nu reprezintă numai cifre pe hârtie, ci exprimă o realitate economică:
- mijloacele de producție se uzează mai repede decât sunt reînnoite,
- materia primă este inclusă în producție și consumată mai repede decât este reciclată și/sau minată,
- oamenii muncesc tot mai multe ore pentru aceeași producție.
Astfel societatea se îndreaptă spre subdezvoltare, nu spre dezvoltare. Spre sărăcie, nu spre prosperitate. Inovația tehnologică compensează parțial pierderea de productivitate, dar nu poate acoperi toate găurile din economie.
Problema este tocmai structura producției. Marile companii au nevoie de o restructurare naturală pentru a deveni profitabile. Este nevoie ca investițiile să se ajusteze la capacitatea de producție, iar proiectele nerentabile să fie sistate. Pe moment am trăi o recesiune masivă cu șomaj ridicat și austeritate cruntă. Băncile centrale fac tot posibilul să nu lase restructurarea economiei să se întâmple.
Cât va putea situația de fapt (monetizarea datoriilor și perpetuarea activităților nerentabile ale companiilor) să continue?
Fie până la distrugerea sistemului monetar prin hiperinflație urmată de pierderea încrederii oamenilor în valute, fie până ce subdezvoltarea și sărăcirea societății va atinge o limită de suportabilitate în urma unui proces de lungă durată. Cazul fericit în care băncile ar opri monetizarea datoriilor permițând restructurarea economiei, este pură ficțiune.
Realitatea naturală nu poate fi păcălită de inginerii financiare absurde. Orice șir logic am urma, concluzia este aceeași: mai devreme sau mai târziu, sistemul monetar și bancar actuale se vor autodistruge deoarece sunt intrinsec putrede. Atunci aurul își va relua rolul monetar.
