Într-un articol anterior, am scris despre cauza crizelor economice de credit: creația monetară cu cost zero a băncilor centrale și comerciale, pe care am prezentat-o mai pe larg aici. Băncile centrale crează bani cu care creditează băncile comerciale și, direct sau indirect în funcție de jurisdicție, creditează guvernele prin achiziția de titluri de stat. Băncile comerciale creează la rândul lor bani de fiecare dată când oferă un credit. Banii sunt produși cu cost zero. Limita expansiunii masei monetare nu se află în natură (precum în cazul aurului), ci în legi și norme naționale și supra-naționale arbitrare, supuse constant schimbărilor în funcție de interese politice camuflate în „știință economică”.
Aceste limite impuse creației monetare sunt înlăturate ocazional de cartelele bănci centrale – guverne, cu diverse justificări: crize economice (a căror cauză în mod ironic este chiar creația monetară), programe sociale, investiții publice, războaie și dezastre naturale precum actuala pandemie de coronavirus. În „situații de urgență”, băncile centrale justifică rezolvarea oricărei probleme (inclusiv medicale) cu tiparnița de bani.
Hiperinflația este chiar creația masivă de bani care are loc în aceste zile, ce poate sau nu să producă o hiper-creștere a prețurilor. Nu există o relație mecanică între creșterea masei monetare și creșterea prețurilor exprimată în bani. Prețurile bunurilor și serviciilor cresc atunci când oamenii și le doresc mai mult, când preferă deținerea și/sau consumul de produse și servicii deținerii de bani. Prețurile bunurilor și serviciilor scad atunci când oamenii și le doresc mai puțin, preferând deținerea de bani. Faptul că băncile centrale toarnă bani pe piață cu găleata în aceste zile, nu poate provoca o creștere a prețurilor atât timp cât beneficiarii banilor nou creați nu îi distribuie mai departe către populație (guvernele nu achiziționează direct bunuri de pe piață, băncile nu amplifică creditarea). De asemenea, prețurile nu cresc brusc dacă oamenii țin de bani, dacă îi cheltuie treptat și chibzuit având în vedere incertitudinea asupra viitorului.
O consecință parșivă a creației monetare este redistribuția mascată a bogăției. Dacă producția de bani ar fi uniform distribuită, adică în același timp și egal tuturor, am putea foarte bine să adăugăm un zero la toate prețurile și veniturile. Dar banii produși de bănci intră treptat în economie, trecând din mână în mână. Cei ce beneficiază primii de banii creați sunt avantajați. Cei la care banii nou creați ajung la urmă, pierd. Având în vedere că principalul beneficiar al producției monetare este guvernul, este clar că creația monetară este o formă mascată de taxare. În general guvernele distribuie banii pentru voturi. Având în vedere contextul pandemiei, presupunem buna credință a guvernelor în a folosi creația monetară pentru a direcționa resurse de la cei mai puțin, căre cei mai mult afectați de carantină. Însă drumul spre iad este pavat cu intenții bune.
Redistribuția prin taxare este infinit mai puțin nocivă decât cea mascată prin inflație. Taxarea este vizibilă. Într-un climat fiscal stabil, taxarea este și previzibilă. De vizibilitate și previzibilitate au nevoie investitorii și antreprenorii pentru a lua decizii responsabile. Redistribuția prin creație monetară este ascunsă și imprevizibilă. Expansiunea creditului favorizează redistribuția de la cei ce economisesc, către consum și finanțare a unor investiții iresponsabile. Rezultatul este o societate fragilă, în care oameni și afaceri cedează rapid în caz de dezastru. Nu de hiperinflație avem nevoie acum, ci de întrajutorare directă și transparentă între oameni.
