Noi, oamenii, împărtășim multe din caracteristicile specifice mamiferelor în general: ne deplasăm, scoatem diverse sunete cu ajutorul cărora comunicăm între noi și cu alte specii, avem instinct posesiv atât teritoral cât și asupra unor obiecte, ne apărăm corpul și posesiunile atunci când suntem agresați, interacționăm în colaborare sau competiție, transformăm materia cu scopul de a realiza obiecte pe care le folosim în diverse feluri pentru a ne simți mai bine, facem schimburi materiale și imateriale. Aceste manifestări decurg natural din biologia noastră, și dau naștere unor libertăți naturale ce reprezintă drepturi fundamentale inalienabile, indiferent de părerea unora sau de statutul lor legal la un moment dat:
- Dreptul la viață și integritate fizică, din care decurge dreptul de apărare față de agresiunile care ne amenință;
- Dreptul la proprietate, însemnând drept de a avea și de a folosi liber. Dreptul la liberă folosință constă în libertatea de producție, de schimb și de consum a proprietății. Îngrădirea libertății de folosință (producție, schimb sau consum) mai mult decât este necesar pentru a respecta libertățile celorlalți, anulează dreptul de proprietate;
- Dreptul la liberă expresie;
- Dreptul la liberă mișcare.
Negarea acestor libertăți sau drepturi este echivalentă cu negarea naturii umane, este generatoare de conflicte și este întotdeauna, în cele din urmă, sortită eșecului. Mulți filozofi, ideologi sau politologi au încercat și continuă să încerce să imagineze altfel de oameni, capabili să acționeze într-o altfel de societate, construită după voința lor. Deși aceste încercări de a denatura omul și societatea au condus întotdeauna la monstruozități de forma corupției, dictaturii și masacrelor, cei ce se visează și se auto-proclamă lideri, elite sau ingineri ai societății nu se abțin nici acum de la „a se juca de-a micii dumnezei”. Iar noi consumăm timp și energie pentru a ne apăra de ei, dar o facem cu drag și spor, deoarece instinctul de apărare al libertăților naturale emerge din firea noastră umană.
Conform principiului natural al reciprocității, constatat atât în fizică cât și în biologie, orice drept poate fi exercitat în limitele respectării acelorași drepturi pentru ceilalți indivizi. Aceste limite sunt logice și intuitive. Deși proprietatea este inalienabilă, proprietarul este obligat să respecte dreptul celorlalți la liberă mișcare și la propria lor proprietate, lăsând drept de trecere sau drum de servitute. Reciproc, proprietarul în cauză are drept de traversare a altor proprietăți. Pentru a evita conflictele, este de preferat ca proprietarii să amenajeze ei înșiși drumul de acces, de trecere sau de servitute.
Deși logice și intuitive, limitele sunt și subiective. Libera exprimare înseamnă că poți spune ce vrei, dar a țipa în urechea cuiva și a îi perturba somnul noaptea sunt acțiuni de agresiune asupra integrității fizice. Nivelul sonor deranjant fizic diferă însă de la om la om. Pentru a evita conflictele, preferabil ar fi să fim atenți la limitele celor din jurul nostru. Pentru a facilita activitățile de mediere sau judecare a conflictelor, oamenii tind să constituie reguli și să standardizeze limitele în care libertățile pot fi exercitate fără a periclita aceleași libertăți celorlalți. Pentru exprimare de exemplu, sunt stabilite limite de zgomot acceptate în diverse condiții: spațiu rezidențial, spațiu comercial, mediu industrial.
Conflictul uman este prin definiție o situație în care o parte consideră că acțiunea celeilalte părți îi îngrădește anumite drepturi, cealaltă parte considerând că are dreptul să acționeze și negând astfel drepturile primei părți. Dacă ambele părți și mediatorii ar încerca să se raporteze la contextul particular al situației date, exersând empatie față de partea opusă și logică în încadrarea situației în raport cu libertățile fundamentale, s-ar ajunge foarte probabil la un acord mulțumitor pentru ambele părți, dar într-un timp și cu un efort foarte mari. Rezolvarea tuturor conflictelor umane prin ajungerea la acorduri mulțumitoare ar fi ideală, dar imposibilă deoarece tot timpul și resursele existente în lume nu ar fi suficiente. În lumea reală nu este posibil un astfel de efort decât pentru conflictele critice, pentru conflictele minore fiind necesar compromisul uneia dintre părți. Recurgerea la tipare, norme și standarde este de asemenea o adaptare la raritatea resurselor în lumea reală.
Normalizarea și standardizarea limitelor de exercitare a libertăților naturale a condus la percepția eronată că drepturile / libertățile sunt „de grup”, sau sociale. În lumea biologică, unitatea de gândire și de acțiune este individul. Deși uneori un grup se deplasează sau se exprimă în cor, acțiunea grupului este posibilă prin faptul că fiecare individ, în mod deliberat (cu discernământ), alege să se alăture grupului și să colaboreze cu ceilalți participanți la grup, în vederea atingerii unor obiective comune. Acțiunea în grup este de scurtă durată și limitată la obiective foarte specifice, fiecare individ răspunzând personal pentru acțiunile sale în cadrul grupului. Societatea nu gândește și nu acționează, precum nici grupurile nu gândesc și nu acționează. Indivizii gândesc și acționează în cadrul societății și al grupurilor din care aleg să facă parte. Astfel, libertățile sau drepturile fundamentale nu pot fi ale societății sau ale unor grupuri; acestea sunt inerent individuale.
Normalizarea excesivă a limitelor de exercitare a libertăților naturale a condus la aberații, precum standardizarea unor elemente de interpretare psihologică deosebit de subiective, fără legătură cu limitele biologice ale corpului uman. Revenind la exemplul zgomotului, nivelul sonor de la care un om este deranjat fizic sau simte durere fizică poate varia cu mai mulți decibeli. Astfel, o limită legală de zgomot poate fi considerat excesivă de unii indivizi, sau prea permisibilă pentru alții. Dar plaja de subiectivitate este relativ restrânsă, oamenii fiind similari biologic și suferind la o intensitate mare a zgomotului. Un alt exemplu poate fi considerat cel al agresiunii fizice. Un pumn pe care un boxer din categoria super-grea l-ar simți ușor, ar putea doborî o persoană firavă. Astfel, este posibil ca o lovitură dată „din joacă” să provoace o traumă mai mare decât inițiatorul s-ar aștepta. Un standard legal al intensității unei lovituri, de la care aceasta ar reprezenta tentativă de vătămare corporală, ar putea fi prea mic sau prea mare în raport cu constituția fizică a victimei. Dar este evident că plaja de relativism este foarte restrânsă de biologia umană, o lovitură cauzând un grad de durere oricui.
Nu același lucru poate fi spus despre reacția psihică a unui om la anumite vorbe. Aceeași vorbă adresată de către un individ altuia poate avea ca rezultat toată gama posibilă de emoții și răspunsuri: de la râs la plâns, de la plăcere la dezgust sau durere, de la frustrare sau iritare la bucurie, de la frică la indiferență. Dacă la zgomot putem spune că omul reacționează, la înțelesul vorbelor considerăm că omul nu reacționează, precum un animal la comenzi, ci acționează. Răspunsul interior (emoțional) și cel exterior depind de interpretarea neuro-lingvistică și poveștile pe care și le creează fiecare în mintea lui, de nivelul de educație, gradul de maturitate emoțională, cultura și personalitatea fiecărui individ. Astfel, considerăm că restrângerea libertății de expresie sub pretextul că ar jigni sau ar deranja emoțional este aberantă.
Dreptul la liberă exprimare include și exprimarea intențiilor agresive, sau instigarea la violență. Acestea nu vatămă integritatea fizică a persoanei sau proprietății. Deși pare contraintuitiv, suprimarea exprimărilor agresive nu reduce violența și ura dintre oameni. Dimpotrivă, suprimarea descărcării verbale a urii și agresivității în spațiul public, face ca acestea să fie dirijate către medii ascunse, cu vizibilitate redusă, să fie transformate în complot și metamorfozate în agresiune fizică. Consumul (descărcarea) agresivității prin exprimare publică neîngrădită este înlocuit, prin presiunea cenzurii, cu amorsare sau producție de agresivitate. Suprimarea exprimării unei amenințări nu elimină amenințarea, ci o face mai puțin vizibilă și mai probabilă.
Deoarece se poate argumenta că instigarea la violență nu vatămă direct integritatea fizică a persoanei sau proprietății dar o poate face indirect, este important să subliniem că noțiunile de „poate” și „indirect” nu își au locul atunci când privesc libertățile naturale ale individului.
Prin introducerea potențialității și a efectelor indirecte în evaluarea modului în care acțiunile unui om limitează libertățile naturale ale altora, aceste libertăți naturale își pierd sensul. Un bun filozof, logician sau orator poate sugera și demonstra potențialitate și legături indirecte în orice. Astfel, legea se transformă dintr-un instrument simplu și clar de judecată a unor acțiuni umane într-un cadru foarte limitat, într-un instrument complex și ambiguu de reglementare a vieții umane până la extrem, condus de interesele unor indivizi de a obține avantaje materiale sau de a își impune punctul de vedere asupra altora.
Domeniul în care legile drepturilor fundamentale au fost cel mai mult denaturate prin amestecul potențialității și indirectului, este evident acel domeniu în care se pot obține avantaje materiale consistente: economia. Libertatea indivizilor de a se folosi de proprietățile lor pentru a produce bunuri și servicii, a le schimba voluntar și a le consuma, este împânzită de un amalgam de reglementări care nu au nimic în comun cu încălcarea directă a unor drepturi fundamentale. Aceste reglementări, adunate cu sutele de mii de-a lungul ultimelor secole, sunt construite pe scenarii fictive cu amenințări potențiale și indirecte de tot felul asupra națiunilor sau umanității, legende despre drepturi sau libertăți derivate sau închipuite, și basme în care personajul principal este epopeicul interes comun al societății. Pentru orice lege care îngrădește libertățile naturale ale indivizilor de a produce, a schimba și a consuma, putem ușor vedea ce interese servește, dacă doar deschidem ochii și urmărim banii. Nu în ultimul rând, costul efortului necesar pentru elaborarea și impunerea unui volum monumental de reglementări ce îngrădesc libertățile naturale în scopul unei presupuse siguranțe și dezvoltări sociale depășește ipoteticul beneficiu al acestui efort, chiar în situația utopică în care reglementările ar fi inerent benefice tuturor.
Făcând o sinteză a tuturor civilizațiilor umane, din orice epocă și spațiu geografic, indiferent de cultură și religie, reies 3 interdicții universale care împreună ar fi suficiente pentru a proteja drepturile fundamentale ale individului. Pentru sugestivitate și impact, le exprimăm imperativ:
- Să nu ucizi! – să nu inițiezi agresiune fizică asupra altor oameni sau proprietăți;
- Să nu furi! – include taxele;
- Să nu înșeli! – să nu depui mărturie mincinoasă, să nu falsifici înscrisuri, să nu transmiți informații false pentru a obține foloase materiale.
Aceste interdicții, sau responsabilități, sunt individuale. Caracterul lor individual este evident, prin faptul că protejează drepturi fundamentale care la rândul lor sunt individuale. În fuga permanentă de responsabilitate, mulți indivizi se ascund în spatele grupurilor organizate, precum întreprinderile și instituțiile publice. Astfel au fost legiferate aberații precum „răspunderea limitată” și „imunitatea legală de răspundere penală”. Cele mai multe atrocități împotriva libertăților naturale sunt comise de oameni care se consideră absolviți de responsabilitate prin faptul că acționează conform ordinelor sau sarcinilor primite în cadrul unei instituții publice sau al unei societăți comerciale. Angajații, contractorii și liderii organizațiilor, acoperiți de scuza că „aplică legea”, solicită în fapt să fie judecați ca niște animale fără gândire critică și fără acțiune deliberată (fără discernământ).
Ascunderea de responsabilitate prin difuzarea ei în grupuri, desconsiderarea reciprocității și amestecarea drepturilor fundamentale cu potențialitate și efecte indirecte, se combină sinergic și dau naștere unei diversități de drepturi așa-zis „sociale”, precum „dreptul la sănătate„, „dreptul la educație” sau „dreptul la un nivel de trai decent”. Acestea sunt în prezent, în cea mai mare parte, impuse prin legislație. Libertățile fundamentale derivă din biologia umană și au loc de la sine, fără să necesite efort sau impunere din partea altcuiva: cu rare excepții cauzate de disfuncții genetice, orice prunc poate fi observat încă din primele luni de viață că scoate sunete care apoi prin imitație se transformă în cuvinte, se mișcă și apoi se deplasează, manifestă instinct de posesie pentru anumite bunuri. Spre deosebire de libertățile naturale, alte deziderate precum sănătatea, educația sau traiul decent nu sunt manifestări naturale ale biologiei umane ce se întâmplă de la sine, ci necesită efort și inteligență din parte unor terți: muncă calificată. Pentru a se deosebi de sclavie, munca nu poate fi decât voluntară, și trebuie plătită. Dacă dreptul tău este responsabilitatea și obligația altora, prin reciprocitate, rezultă că și tu ai obligația și responsabilitatea să asiguri același drept celorlalți. În sistemul cvasi-socialist actual, mai toată lumea este nemulțumită de insuficiența sau proasta calitate la care li se „asigură” sau sunt „asigurate” în general aceste „drepturi sociale”, având în vedere că ei „și-au plătit taxele”. Mai toată lumea consideră că plătește mai mult decât primește. Dacă vă recunoașteți în această situație, este bine să știți că de această nemulțumire nu veți scăpa niciodată, oricât ar evolua nivelul de trai – ea este manifestarea naturală a difuzării responsabilității în grupuri, desconsiderării reciprocității și amestecării drepturilor fundamentale cu potențialitate și efecte indirecte.
În raport cu dreptul la proprietate, două sisteme economice sunt antagonice:
- Capitalismul: recunoaște dreptul individual la proprietate, adică libertatea individului de a avea și de a utiliza proprietatea pentru producție, schimb și consum. Prin definiție, capitalismul înseamnă proprietate (privată) și piață liberă. Deși capitalismul, fiind un concept economic, nu se referă direct la celelalte libertăți naturale, el nu ar fi fezabil fără recunoașterea neîngrădită a vieții și integrității fizice, a liberei expresii și a liberei mișcări: acestea pot face oricând obiectul unor activități economice deci trebuie exercitate liber. Capitalismul nu este fezabil nici fără aplicarea celor 3 interdicții mai sus menționate: să nu inițiezi violență, să nu furi, să nu înșeli;
- Socialismul: nu recunoaște dreptul individual la proprietate, adică libertatea individului de a avea și de a utiliza proprietatea pentru producție, schimb și consum. În socialism proprietatea, cu excepția unor bunuri personale, aparține în comun tuturor oamenilor, adică societății, organizate într-o formă de stat. Producția și distribuția bunurilor și serviciilor rezultate este gestionată în întregime de aparatul de stat, indivizii având o libertate restrânsă de schimb și consum în ceea ce privește bunurile personale. Drepturile la integritate fizică, liberă expresie și liber schimb trebuie evident îngrădite pentru a impune și menține sistemului socialist. Cele 3 interdicții mai sus menționate (să nu inițiezi violență, să nu furi, să nu înșeli) trebuie respectate, dar raportate mai întâi la stat, apoi la individ: interesele statului sunt superioare intereselor individului.
Pentru a fi funcțional, capitalismul necesită ca oamenii să adere în proporție covârșitoare la spiritul libertății, raportându-se în tot ceea ce fac la libertățile naturale ale individului și la cele 3 interdicții universale. James Madison spunea în anul 1788 că dacă oamenii ar fi îngeri, guvernul nu ar fi necesar. Dacă atitudinea majoritară a oamenilor este să își acorde drepturi mai presus decât libertățile naturale și să impună legi ce ocolesc cele 3 interdicții universale mai sus descrise, capitalismul nu poate exista decât marginal. Indivizii care își exprimă libertatea sunt amendați, deposedați de proprietate, încarcerați. Cei mai bogați și influenți oameni nu sunt avantajați de capitalism: statul socialist și poliția sa reprezintă mediul ideal prin care își pot promova și impune interesele, la nivel național și chiar global. Dincolo de mitul „democrației”, este evident că politicile implementate prin intermediul statului nu sunt cele dorite de o majoritate a oamenilor, ci cele dorite de o majoritatea a oamenilor bogați și influenți.
Am afirmat că, pentru a facilita activitățile de mediere sau judecare a conflictelor, oamenii tind să constituie reguli și să standardizeze limitele în care libertățile pot fi exercitate fără a restrânge aceleași libertăți celorlalți. Orice act legislativ care depășește spectrul unei normalizări sau standardizări menite să protejeze formal libertățile naturale ale indivizilor, este în esență o lege socialistă. Capacitatea statului de a implementa reglementările socialiste este limitată. Persoane oportuniste și în general bine conectate cu mediile politice, înființează societăți „comerciale” având ca obiect de activitate implementarea sau asistența pentru implementarea politicilor socialiste. Există astfel de activități care necesită licențiere legală din partea aparatului socialist de stat. Aceste licențe de funcționare, cumetrele contemporane ale privilegiilor feudale, se cumpără scump și/sau se acordă prin relații. O întreprindere care are ca obiect de activitate implementarea sau facilitarea unei legi socialiste nu este o societate comercială capitalistă, oricât și-ar vopsi brandul cu vrăjeală, ci este un agent al socialismului. Același lucru se poate spune și despre întreprinderile abonate la banii statului, pentru produsele și serviciile vândute direct sau indirect către acesta.
În prezent, trăim într-o societate preponderent socialistă. O simplă comparație istorică relevă faptul că rar în istoria omenirii, societățile occidentale au atins nivelul actual de taxare și de intruziune a statului în activitățile economice și în viețile personale ale indivizilor. Oamenii refuză în cea mai mare parte să recunoască acest fapt, probabil pentru a se proteja de șocul psihologic al unei schimbări de paradigmă.
Dacă justiția socialistă, sistemul de sănătate socialist, sistemul de pensii socialist, învățământul socialist, administrarea socialistă a teritoriului, gestionarea socialistă a resurselor naturale și a energiei sau sistemul socialist de securitate fizică și apărare nu sunt vizibile din varii motive, cel puțin caracterul socialist al sistemului monetar și bancar ar trebui să fie cât se poate de clar pentru oricine. Confuzia capitalismului cu socialismul în ceea ce privește activitatea bancară va fi probabil tot atât de anecdotică pentru oamenii din viitor, pe cât ne este nouă de curios că oamenii din trecut considerau Pământul a fi centrul universului. Capitalismul și sistemul bancar actual sunt antagonice. Așa cum scriam în urmă cu aproape un an, inflația este socialism deghizat. Sistemul monetar-bancar este reglementat în întregime de stat și este executat de întreprinderi numite „bănci” („centrale”, „naționale”, „comerciale”, „de investiții”, …), autorizate să funcționeze prin licența bancară, și care acționează ca agenți de implementare a politicilor monetare de stat. De fapt, pentru a monopoliza activitatea monetar-bancară, cartelul stat-bănci interzice prin lege utilizarea cuvântului „bancă” pentru a se auto-defini sau pentru a își defini activitatea, oricărei organizații care nu are licența bancară și care nu implementează produsele și serviciile monetar-bancare întocmai așa cum prevede statul. Până aici cu inovația și libertatea de expresie.
Singura soluție pentru a ne proteja libertățile naturale în domeniul monetar, este de ne păstra economiile în afara sistemului bancar, în bani privați precum criptomonedele și metalele prețioase. Deoarece sunt mult mai puțin dependente de tehnologie decât criptomonedele, sunt intrinsec valoroase prin utilizarea lor ca mărfuri, și au fost utilizate monetar cu mult înainte să existe noțiunea de socialism, recomandăm metalele prețioase precum argintul și mai ales aurul ca medii ideale de economisire și, poate într-un viitor nu foarte îndepărtat, chiar ca medii de schimb și unități de cont curente, substanțial apreciate în putere de cumpărare față de valorile lor de astăzi.
