Indicele anual de creștere a prețurilor publicat de biroul american de statistică (BLS), se situează la peste 5%. Acest indice este irelevant pentru viața de zi cu zi a cetățeanului american. Prin așa-zise „ajustări hedonice” despre care am scris într-un articol recent, creșterea „oficială” a prețurilor este practic înjumătățită față de realitatea din magazine. Continuăm așadar analiza cu precauție.
În imaginea de mai jos, prezentăm diferența dintre dobânzi și creșterea prețurilor. Dobânda considerată este media anuală a ratei dobânzii țintă a băncii centrale americane (FED), iar creșterea prețurilor considerată este indicele anual de creștere a prețurilor publicat de BLS. Anul 2021 încă nu apare pe grafic.
Până în anii 2000, situația a fost în general normală: cu câteva excepții, dobânzile au depășit creșterea prețurilor. Băncile, fiind producătoare de bani sub formă de credit, sunt mai puțin interesate de valoarea nominală a dobânzilor. Oricare ar fi nominal dobânda țintă a FED și oricare ar fi dobânzile la împrumuturile interbancare, băncile percep clienților (persoane sau corporații) dobânzi mai mari, obținând astfel o marjă de profit din producția de bani. Pentru bănci, creditarea prin producție de bani-credit este o afacere cu marjă mică de profit și volum mare: banca are nevoie să acorde foarte multe credite pentru a își acoperi costurile fixe și pentru a genera profit, neavând a se lupta cu creșterea prețurilor (impropriu spus „inflația”).
Menționăm, deoarece este deosebit de important!
- Inflația este întotdeauna monetară: creșterea ofertei de bani prin producția de bază monetară a băncilor centrale, și producția de bani-credit a băncilor comerciale;
- Devaluarea banilor de către sistemul bancar este consecința directă a inflației;
- Creșterea prețurilor este efectul derivat al inflației, consecință a devaluării banilor de către sistemul bancar.
Pentru creditorii non-bancari în schimb, capitaliști sau investitori privați, lupta cu creșterea prețurilor este importantă. Spre deosebire de bănci care creează bani-credit „din aer”, capitaliștii oferă împrumuturi sau investesc din propriile lor economii. Împrumutul privat oferit de persoane sau IFN-uri (instituții financiare non-bancare), este realizat fie prin diverse forme de creditare sau micro-creditare, fie prin achiziția de titluri purtătoare de dobândă fixă. Persoanele doresc în primul rând să își protejeze valoarea economiilor pe termen mediu și lung, iar IFN-urile urmăresc profitul antreprenorial. Este astfel important ca pe termen mediu și lung, dobânzile obținute „să bată inflația”. Prin participarea mai mult sau mai puțin voluntară în fonduri publice sau private de pensii și asigurări, deținătoare ale unui volum mare de titluri de stat și private, suntem cu toții afectați de diferența dintre dobânzi și creșterea prețurilor. Avem tot interesul ca pensiile și asigurările noastre să nu fie devaluate în timp.
Titlurile de stat sunt considerate mai puțin riscante și au în general dobânzi mai mici decât cele private. Titlurile private emise de corporații (corporate bonds) au dobânzi mai mari, influențate de rating-urile acordate de companii specializate precum Standard & Poor sau Fitch. O referință pentru dobânzile pe termen lung este considerată a fi titlul de trezorerie american pe 10 ani (10-year treasury bond). Acest titlu are o pondere importantă în structura oricărui fond public sau privat de investiții, de pensii sau de asigurări din întreaga lume.
În imaginea următoare prezentăm diferența dintre media anuală a dobânzii titlului de trezorerie american pe 10 ani și indicele anual de creștere a prețurilor publicat de BLS. La sfârșit de lună septembrie 2021, aceste titluri au o dobândă de aproximativ 1,4%, iar indicele anual de creștere a prețurilor este de 5,3%. Proiectăm astfel, pentru 2021, o diferență „dobândă – inflație” între -3% și -4%: cea mai mare probabil din ultimii 50 de ani, comparabilă numai cu anul 1974 în SUA.
Dacă până în prezent investitorii au gestionat financiar și psihic lipsa de performanță a titlurilor publice și private, diferența actuală dintre dobânzi și creșterea prețurilor devine inacceptabilă. Pentru cât timp vor mai putea băncile centrale vinde povestea cu „inflația tranzitorie”?
Istoria anilor 1974-1981 demonstrează că pentru a stabiliza prețurile și pentru a reda încrederea creditorilor privați în urma unei perioade puternic inflaționiste, este nevoie de existența pe o perioadă îndelungată a unor dobânzi de piață sănătoase, care să asigure creditorilor un profit antreprenorial de cel puțin câteva procente atunci când extragem rata de creștere a prețurilor din dobânzile nominale.
Creșterea dobânzilor este sinonimă cu un stres financiar deosebit asupra debitorilor. Dacă în anii ’70 datoria publică federală americană reprezenta puțin peste 30% din produsul intern brut (Gross Domestic Product, GDP), în prezent aceasta reprezintă aproximativ 130% din GDP. Datoria privată totală (titluri și împrumuturi, toate industriile) reprezintă 380% din GDP în prezent, comparativ cu 160% din GDP în 1981. Așadar impactul creșterii dobânzilor, chiar și cu un procent sau două, ar fi semnificativ mai puternic în prezent decât în urmă cu 40 de ani, echivalent cu insolvența unui număr mult mai mare de întreprinderi și posibil chiar incapacitatea de plată a guvernului federal american. Această situație este, cu puține variații, aceeași în majoritatea statelor occidentale.
Băncile comerciale, despre care am menționat mai sus că nu ar fi atât de interesate de valorile nominale ale dobânzilor comparativ cu creșterea prețurilor deoarece modelul lor de profit se bazează pe marjă, apar foarte vulnerabile în acest context de recesiune economică:
- În context de recesiune, băncile pot credita mai puțin. Reducerea volumului creditelor înseamnă profit mai mic, într-o perioadă în care prețurile cresc. Aceasta înseamnă austeritate chiar în fieful bancar;
- Valul de insolvențe ale întreprinderilor și de incapacități de plată ale gospodăriilor determină ștergerea sau eșalonarea în masă a datoriilor, situație ce poate conduce la falimentul bancar.
Contextul actual este mai degrabă similar prin gravitate cu cel din anul 1929, dar fără un etalon aur care să stabilizeze sistemul monetar. În absența aurului monetar, cel mai probabil băncile centrale își vor folosi tiparnița fie pentru a produce și vărsa bani în conturile băncilor (bail out), menținându-le solvente, fie pentru a produce și vărsa bani în conturile întreprinderilor și gospodăriilor insolvente (bail in), astfel încât acestea să își plătească ratele. Considerând că bail out-urile acordate băncilor în marea recesiune din 2008 nu au fost populare, este foarte probabil ca în actuala recesiune subvențiile să fie acordare direct întreprinderilor și gospodăriilor insolvente prin bail in-uri.
Este evident că acest scenariu avantajează sistemul bancar și debitorii sistemului bancar, în timp ce creditorii privați și debitorii creditorilor privați încasează pierderile, iar gospodăriile care economisesc sunt efectiv devalizate prin devaluarea banilor.
Am auzit deseori că situația descrisă mai sus ar fi un sacrificiu necesar al creditului privat și al celor care economisesc, pentru a împiedica o depresiune economică ce ar afecta întreaga societate. Această gândire este dovada unei ignoranțe totale a înțelegerii economiei, cu efecte deosebit de grave asupra omenirii. Problema economică fundamentală nu este una financiară, ci una cât se poate de reală și tangibilă în structura producției: companiile debitoare, precum și guvernele, au de livrat promisiuni irealizabile cu resursele disponibile, rare și limitat convertibile, de materii prime, mijloace de producție și forță de muncă. Politica devastatoare de inflație și desființare a dobânzilor coordonată de guverne și băncile centrale, a condus la erori antreprenoriale la scară largă: proiecte de dezvoltare ce ar fi fost de neconceput cu dobânzi mai mari, au fost finanțate cu dobânzi aproape zero. Astfel, resursele fizice rare s-au împărțit în prea multe proiecte de dezvoltare publice și private, punând în pericol chiar mentenanța și înlocuirea bunurilor de capital existente (imobile, utilaje). Este absolut necesară lichidarea întreprinderilor neperformante și eliberarea resurselor pentru finalizarea proiectelor antreprenoriale ale întreprinderilor mai bine orientate către consumator.
Întrebarea este cine va plăti restructurarea producției: guvernele și companiile insolvente, sau noi toți prin inflație?
Stoparea inflației și restabilirea unor dobânzi de piață (substanțial mai mari decât cele prezente fixate de stat), ar determina insolvența guvernelor și întreprinderilor neperformante, și eliberarea de resurse pentru activități antreprenoriale performante, destinate și dedicate dorințelor reale ale consumatorilor.
Subvenționarea guvernelor și întreprinderilor falimentare prin devaluare monetară (inflație, hiperinflație), menținând resurse rare blocate în activități ce nu servesc eficient dorințele consumatorilor, conduce la distrugerea pieței private de credit și socializarea de-facto a economiei. Acest scenariu este însă mult mai sumbru: în lipsa unor prețuri și dobânzi de piață, calculul antreprenorial este imposibil. Statul va prelua efectiv controlul producției și al consumului, într-un sistem socialist deghizat în care proprietatea privată rămâne doar un titlu lipsit de substanță. Așa cum stau lucrurile la acest moment, suntem dincolo de jumătatea drumului.
