Esența banilor (în contextul anului 2020)

Scurt și la obiect: esența banilor este prezervarea valorii, sau tezaurizarea.

Această afirmație este verificată atât logic (rațional), cât și empiric (istoric).

Pentru verificarea logică, în mod simplu ne putem imagina că un leu pierde x% din puterea sa de cumpărare într-un timp t (să presupunem 10% într-un an). Cu siguranță nu vom păstra acest leu „la saltea” timp de un an, dacă pentru noi o devalorizare de 10% înseamnă prea mult. Vom cheltui acest leu mai devreme. Limitele sunt subiective. Putem avea în vedere un depozit bancar la termen de un an, cu o dobândă de 3%, pentru a pierde mai puțin. Dar chiar și așa, pierderea de 7% rămasă prin devalorizare poate fi prea mult pentru a justifica păstrarea leului timp de un an.

Putem fi păcăliți de modul de calcul al inflației de către statisticienii statului. Putem crede că inflația este cea oficială, de 3% – 4%, fără a păstra bonurile de casă de la supermarket din urmă cu un an pe care am citi o inflație cel puțin dublă (considerând inflația în sensul de creștere a prețurilor, și nu în cel de creștere a masei monetare). Astfel, poate economisim pe termen mai lung decât am face-o dacă am cunoaște devalorizarea reală a leului.

Dar în orice caz, există o limită subiectivă – să îi zicem de bun simț – până la care suportăm devalorizarea leului. Dacă am estima că leul nostru se va devaloriza cu 10% într-o săptămână, cel mai probabil l-am cheltui astăzi. Dacă cu toții am încerca să ne cheltuim leii astăzi pentru că am estima că în câteva zile își vor pierde prea mult din valoare, foarte probabil mâine leul ar fi istorie; BNR s-ar face de râs (și de plâns) a n-a oară, tăind zero-uri din coada leului.

Pentru că am menționat istorie, este de ajuns să amintim că de fiecare dată când o monedă a fost devalorizată accelerat prin creșterea masei monetare prea mult și prea repede, aceasta a dispărut din istorie (precum ROL a dispărut, fiind înlocuit de RON).

Iată deci demostrat atât logic cât și empiric că dacă o monedă (un ban, o valută) nu are un potențial rezonabil de tezaurizare, aceasta va fi cheltuită accelerat antrenând devalorizarea și în cele din urmă dispariția sa. Pornind de la capacitatea de tezaurizare își capătă și păstrează o marfă (precum aurul) sau o monedă fiduciară (precum leul contemporan) funcțiile de mediu de schimb și unitate de calcul economic.

Toate băncile, private sau naționale, și toate puterile politice emitente de monedă ce au pierdut din vedere la un moment dat în istorie calitatea primordială a banilor de tezaurizare, bazându-se numai pe faptul că moneda lor este mediu universal de schimb și unitate de calcul economic, au pierdut controlul propriilor bani, iar uneori chiar controlul politic, independența și propria existență instituțională.

După două reforme monetare în ultimii 30 de ani, cauzate de devalorizarea leului, cât a învățat BNR (Banca Națională a României) din propriile greșeli? Masa monetară a României este publicată pe site-ul BNR, iar pentru cei mai curioși baza de date interactivă pornește din anul 2007.

Masa monetară a României în sens restrâns (M1 reprezentând în principal numerar în circulație și conturi curente) a crescut cu 21,9% în anul 2020, după o creștere de 17,8% în 2019 și de „numai” 11,6% în 2018. Ne este greu să înțelegem cum va putea BNR să prevină o creștere accelerată a prețurilor în anii următori, având în vedere că „inflația oficială” în 2019 era deja de 3,8% (sau aproximativ 10% conform facturilor și bonurilor mele de cumpărături).

Dacă pentru anul 2020 BNR poate justifica creșterea masei monetare prin încercarea de a preveni o reajustare a prețurilor (deși a menține o bulă umflată nu este nici benefic, nici dezirabil), mai greu este de explicat creșterea masei monetare din 2019.

Creșterea masei monetare în sens larg (M3, ce cuprinde M1 plus depozitele la termen și alte titluri de valoare cu maturitate de până la 2 ani inclusiv) a crescut cu „numai” 8,9% în 2018, 10,9% în 2019 și 15,3% în 2020. Bănuind că scopul real al inflației masei monetare și în consecință al devaluării leului este finanțarea sau „diluarea” valorii deficitului bugetar al statului, și având în vedere că în 2020 deficitul bugetar al României este cel mai mare din istorie (probabil peste 10%), ne putem întreba deja ce monedă va mai urma după ROL și RON.

Celor care argumentează că valoarea de tezaurizare a leului contează mai puțin deoarece românii cheltuie leii pe termen scurt sau mediu și economisesc în euro, dolari sau franci elvețieni, ne pare rău dar trebuie să le spulberăm visul.

Dacă pentru zona euro nu avem încă cifrele pe ultimul trimestru al anului 2020, pentru dolar avem date finale și arată sub orice critică: masa monetară M1 a Statelor Unite ale Americii, în dolari, a crescut cu aproximativ 70% în anul 2020, iar masa monetară M2 a crescut cu aproximativ 25%!

Rezerva Federală Americană (FED) pornește pe urmele băncilor centrale ale unor țări „bananiere” iar viteza cu care depozitele pe termen lung ale americanilor se transferă în conturi curente (vizibilă în diferența dintre creșterea de 70% a M1 față de cea de 25% a M2) demonstrează pierderea valorii de tezaurizare a dolarului. În consecință, dacă FED nu va corecta cursul prin restrângerea masei monetare și creșterea dobânzilor țintă, ne așteptăm la sfârșitul istoric al dolarului fiduciar.

În contrast cu devaluarea accelerată a valutelor de stat, aurul rămâne singura monedă globală reală. Natural, universal și ferit de alchimia băncilor centrale, aurul s-a apreciat cu 24,6% față de dolar în anul 2020. Acoperind cu fidelitate inflația masei monetare M2 de dolari, în ciuda corupției sistemului financiar-bancar ce suprimă cursul aurului prin emiterea și schimbul unor titluri de aur fără acoperire în metal (contracte COMEX future bazate pe conturi nealocate la băncile LBMA), aurul continuă să reprezinte de peste 4000 de ani esența banilor: prezervarea valorii, sau tezaurizarea.