Acest articol este o continuare a celui publicat pe blog-ul Gold’n’Roll în noiembrie 2020.
În deschidere, subliniem faptul că o este foarte puțin probabil ca o dobândă negativă să existe în mod natural pe piață, în lumea reală. Dobânda are 3 componente, ce decurg din comportamentul creditorilor (persoanele sau întreprinderile care oferă împrumuturi):
- Creditor fiind, atunci când ofer un împrumut, îmi doresc ca suma ce îmi este returnată să fie cel puțin ajustată cu creșterea prețurilor pe durata creditului;
- Atunci când ofer mai multe împrumuturi, mă aștept ca un procent din ele „să nu performeze” (debitorii nu își plătesc datoriile, indiferent de motiv, iar garanțiile deținute nu acoperă decât parțial pierderea). Din acest motiv, voi adăuga un procent ca primă de risc la dobânda solicitată, cu atât mai mare cu cât mă aștept ca ponderea creditelor neperformante să crească;
- Nu în ultimul rând, voi solicita un preț pentru serviciul de a oferi altcuiva beneficiul utilizării sumei împrumutate (pentru consum sau investiție), în timp ce eu mă lipsesc de ea. Această componentă „de timp” este cu atât mai mare cu cât am o preferință de timp mai mare, adică îmi doresc să mă bucur de prezent mai mult decât mă preocupă problemele viitorului, și cu cât durata împrumutului este mai mare, adică mă lipsesc mai mult de suma împrumutată în beneficiul debitorului. Cu cât îmi este mai greu să mă lipsesc de banii mei în prezent, cu atât solicit debitorilor o compensare (primă) mai mare încorporată în dobândă.
Dintre cele 3 componente de mai sus, numai cea referitoare la creșterea sau scăderea anticipată a prețurilor poate fi pozitivă sau negativă. Prima de risc nu poate fi negativă, în cel mai bun caz (încredere absolută în bonitatea debitorilor), fiind zero (absentă). De asemenea, prima de preferință de timp nu poate fi negativă și nici zero (absentă). Dacă aș avea o preferință absolută pentru viitor față de prezent, nu aș mai consuma (și nici cheltui) nimic în prezent, economisindu-mi absolut toate resursele materiale, sau investindu-le în producție pentru consum viitor. În consecință, viața mea s-ar încheia foarte curând.
Rezultă că pentru a accepta ca în viitor să îmi fie returnată o sumă bănească mai mică decât cea pe care o ofer sub formă de împrumut în prezent, trebuie să am o așteptare solidă de scădere a prețurilor pe termen lung, și trebuie ca prima de risc și prima de preferință de timp să fie suficient de mici încât, per total, dobânda să aibă o valoare negativă.
Piața este constituită din milioane sau miliarde de oameni care fac aprecieri subiective de risc și preferință de timp, și care au anticipări diferite asupra evoluției prețurilor. Pentru a exista dobânzi de piață negative, condițiile de mai sus (anticiparea scăderii durabile a prețurilor, risc de credit foarte redus și preferință foarte mică de timp) trebuie să fie recunoscute ca atare nu numai de percepția subiectivă a unui creditor izolat, ci de cea mai mare parte a creditorilor din piață. Acest lucru este cu atât mai puțin probabil cu cât, în general, scăderea prețurilor este asociată cu contracția creditului bancar, adică risc de credit neperformant foarte mare (sistemic).
În cazul în care condițiile mai sus precizate nu se verifică în realitate, adică însumând variația anticipată, pozitivă sau negativă, a prețurilor, prima de risc și prima de preferință de timp, nu rezultă o valoare netă pozitivă a dobânzii, dar totuși eu în calitate de creditor solicit debitorului să îmi returneze o sumă bănească mai mică decât cea împrumutată, nu se poate afirma că dobânda este negativă. În realitate eu îi fac un cadou debitorului, sau îl subvenționez.
În cele ce urmează ne referim cu precădere la credit bancar, și nu la credit privat. Spre deosebire de creditorii privați care oferă împrumuturi din propriile fonduri bănești economisite, băncile nu oferă cu împrumut banii acționarilor, și nici bani din așa-zisele „depozite bancare”. În ciuda minciunilor ce ne sunt vărsate în cap de mici copii în sistemul public de „educație”, băncile nu sunt intermediari de credite, ci producători de bani. Deoarece băncile nu își riscă decât în proporție foarte mică proprii bani (capitalul propriu este în prezent, în cazul multor bănci sistemic importante, sub 5% din totalul pasivelor), prima de risc și prima de preferință de timp sunt relativ mai mici la creditele bancare decât la creditele private. Ele rămân însă pozitive.
Începând cu anul 2008, când băncile centrale din întreaga lume au introdus QE (Quantitative Easing, „relaxare cantitativă/monetară”), și până în prezent, condițiile economice nu au fost nici pe departe cele care să susțină dobânzi de piață zero sau negative. În limbaj mai puțin abramburesc (de prostit poporul), QE înseamnă practic inflație monetară sau devaluarea banilor. Prețurile au fost mereu în continuă creștere, astfel încât așa-zisele dobânzi zero sau negative susținute prin politicile monetare ale băncilor centrale nu reprezentă nimic altceva decât cadouri sau subvenții acordate băncilor și debitorilor.
Prin QE, băncile centrale au început din anul 2008 să cumpere active financiare (acțiuni bursiere și mai ales obligațiuni/titluri publice și private) de la băncile comerciale, vărsând în total trilioane de unități monetare în conturile acestora. În același timp, băncile centrale au instaurat subvenții pentru băncile comerciale și pentru trezoreriile statelor, disimulate sub numele prostesc de „dobânzi negative”.
Practica „tradițională” este ca băncile comerciale să se împrumute de la băncile centrale cu sume de bani creați din nimic de către acestea din urmă, sume pe care le depozitează la băncile centrale, și pentru care plătesc dobânzi (pozitive). Scopul este de a acumula așa-zise rezerve minime obligatorii, ce le permit matematic să poată crea bani sub formă de credite (bani-credit), oferite persoanelor și întreprinderilor, în valoare de multipli ai rezervelor minime obligatorii.
Din anul 2008, prin QE, băncile comerciale au început să vândă băncilor centrale acțiuni, obligațiuni și derivate neperformante, primind în schimb bani proaspăt creați de către băncile centrale. Băncile comerciale au depozitat banii primiți tot la băncile centrale și, în loc să plătească dobânzi, au primit de la băncile centrale subvenții pentru aceste depozite numite „rezerve în exces”.
Așa cum am scris în articolul Gold’n’Roll din noiembrie 2020, așa-zisele rezerve în exces ajunseseră la acel moment în SUA la 2,8 trilioane de dolari, depozite pentru care băncile comerciale erau plătite de către banca centrală americană (FED) cu un cadou de 0,1% anual. La mijlocul lunii decembrie 2021, aceste depozite ale băncilor comerciale la FED au ajuns la aproape 4,3 trilioane de dolari!
Banca centrală ar fi dorit ca băncile comerciale să folosească banii încasați prin QE ca bază pentru expansiunea creditului. După cum se observă în graficul de mai sus, acest lucru nu s-a întâmplat decât marginal în perioada 2008-2014 (QE1-QE4), și în perioada „injecției monetare” din anii 2020-2021 (QE5). În lipsa cooperării băncilor comerciale, banca centrală s-a bazat ca întotdeauna pe cooperarea guvernului federal american pentru a cheltui, a consuma și a menține prețurile ridicate.
Vizibil în graficul de mai sus (linia albastră), băncile comerciale nu au început să cheltuie „rezervele în exces” decât după anul 2016, când FED a început să le perceapă dobândă (pozitivă), și până în anul 2019, când FED „a tăiat” din nou dobânda la zero, de la nivelul de 2,5% la care ajunsese. Un comportament normal, având în vedere că a plăti dobânzi (pozitive) la depozite de ordinul trilioanelor de dolari nu este un aranjament tocmai convenabil pentru băncile comerciale.
În anul 2020, anticipând o creștere accelerată a prețurilor determinată de imensa creație monetară a FED și a tuturor băncilor comerciale, am realizat că aceste uriașe depozite ale băncilor comerciale la băncile centrale vor reprezenta un izvor de inflație monetară și a prețurilor tocmai în momentele în care băncile centrale vor dori să stăvilească inflația prin creșteri de dobânzi.
Exact cum am anticipat, la finalul anului 2021 indicele de creștere a prețurilor de consum în SUA depășise 5%, iar banca centrală FED a început din primăvara anului 2022 să perceapă dobândă (pozitivă). Vizibil pe graficul de mai sus, pentru a evita plata dobânzii, băncile comerciale au început să își reducă depozitele la FED. Până la acest moment reducerea a fost de 1 trilion de dolari, sau 25% din cuantumul depozitelor.
În prezent, indicii „oficiali” de creștere a prețurilor sunt de 9,1% în SUA, 8,6% în zona euro și 15,1% în România! La nivel declarativ, există o mare presiune politică asupra băncilor centrale să majoreze dobânzile pentru a frâna creșterea prețurilor. Tot la nivel declarativ, băncile centrale afirmă că prioritatea lor este de a tempera inflația prețurilor. Dincolo de declarațiile populiste, realitatea este alta.
Practic există două modalități prin care depozitele băncilor comerciale la FED, așa-zisele „rezerve în exces” create prin QE, pot fi reduse:
- Varianta ne-inflaționistă, QT (Quantitative Tightening, „restricționare/restrângere cantitativă/monetară”): băncile centrale re-vând activele financiare (acțiuni, obligațiuni, derivate) băncilor comerciale, și „sting” (distrug) masa monetară absorbită, în cazul de față „rezervele în exces”;
- Varianta inflaționistă: băncile comerciale pur și simplu cheltuie „rezervele în exces”.
Până la acest moment, FED și celelalte bănci centrale încă nu au început să facă QT. Deși FED mimează lupta cu creșterea prețurilor, de mai bine de o jumătate de an lasă băncile comerciale să cheltuie rezervele în exces.
Întrebarea care urmează natural, este ce anume au cumpărat băncile comerciale cu trilionul de dolari „consumat” din depozitele deținute la FED. Răspunsul este vizibil în graficul de mai sus: cu excepția câtorva miliarde plasate în money market funds (cash și împrumuturi securizate pe termen foarte scurt), băncile comerciale au cumpărat titluri de trezorerie americane, adică datorie publică federală proaspăt creată. Banii încasați de către statul federal american sunt depozitați în contul trezoreriei la FED, temporar, până ce sunt cheltuiți. Observăm în graficul de mai sus că în anul 2022, pe măsură ce depozitele băncilor comerciale la FED scad (linia albastră), depozitul trezoreriei guvernului federal american la FED crește aproape în egală măsură (linia roșie).
Deși statul american și FED mimează lupta cu inflația prețurilor, în realitate, prin amânarea permanentă a QT și prin cheltuirea „rezervelor în exces” indirect de către stat, cartelul guvern-bancă centrală alimentează creșterea prețurilor chiar când aceasta a devenit dureroasă pentru americanul de rând. Situația este similară în România, și încă și mai penibilă în zona euro, având în vedere dezechilibrele monetare între statele membre.
Încheiem cu o observație asupra titlurilor de stat. Trăiți într-un sistem monetar bazat pe bani-credit, iar principalul mecanism de inflație, care vă arde la buzunare, constă în creația de cash de către băncile centrale (activul), în schimbul datoriei publice create de stat (pasivul). Pe lângă faptul că prestează în mod lamentabil și în pierdere niște servicii precum cele de administrație publică, asigurări de sănătate și educație, statul nu excelează decât în producția de bani-credit, politică, birocrație și conflict permanent. Singurele venituri reale ale statului sunt taxele și inflația (creația monetară a băncii centrale). Pensiile și asigurările voastre, fondurile voastre de investiții, colateralul care garantează „depozitele” voastre bancare, toate constau în cea mai mare parte în titluri de stat, adică datorie publică. Dacă vă doriți ca pensiile și economiile voastre să țină cel puțin pasul cu creșterea prețurilor, cu siguranță aveți interesul ca titlurile de stat să vă returneze o dobândă cel puțin egală cu creșterea prețurilor (15,1% oficial la acest moment în România). Dar această dobândă o plătiți tot voi, din taxe. Dacă nu doriți să plătiți dobânda, atunci ea va fi plătită de către banca centrală prin creația de noi bani-credit, în schimbul unor noi titluri de stat emise de trezorerie. Datorie care nu va putea fi ulterior plătită decât prin alte creșteri ale prețurilor și mai multe taxe. Dacă nu de voi, atunci de copiii voștri. Dacă credeți că simpla ștergere a datoriei publice poate fi ștearsă, felicitări: v-ați șters pensiile, asigurările și o bună parte din depozitele bancare. Considerați că problema se rezolvă prin ștergerea numai a datoriilor externe? Pregătiți-vă de război. Un sistem monetar/bancar corupt și absurd nu poate conduce decât la impas și auto-distrugere. Aveți grijă în ce vă păstrați economiile. Ține-ți minte, reflectați.
Principiul Gold’n’Roll este acela că nici un om (sau instituție) nu are dreptul să îndatoreze alt om. Orice datorie trebuie să fie nominală, iar debitorul trebuie să își dea explicit consimțământul, sub semnătură, cu discernământ. Astfel, datoria publică și deficitul bugetar ar trebui din principiu interzise prin constituție. Statul nu poate cheltui an de an mai mult decât colectează din taxe (lăsând pe altă dată etica discutabilă a taxelor).
