CUPRINS

1. GLOSAR DE TERMENI ECONOMICI

Banul este orice bun fungibil material (concret, tangibil, corporal), sau imaterial (abstract, intangibil, necorporal), ce poate fi utilizat pentru schimburi economice între oameni și în timp. Fungibilitatea se referă la faptul că orice unitate din respectivul bun este interschimbabilă cu altă unitate, fără diferențe de valoare sau calitate.

Exemple de bani sunt valutele de stat (leu, euro, dolar…) și aurul. Atenție, în cele mai multe cazuri criptomonedele nu sunt fungibile.

Utilizarea pe scară largă a unui ban ca mediu de schimb, permite ca valoarea tuturor bunurilor și serviciilor să fie exprimată în termeni monetari, sub forma numărului de unități din acest ban ce sunt necesare pentru tranzacționarea (vânzarea/cumpărarea) respectivului bun sau serviciu. Acest număr de unități este prețul monetar al respectivului bun sau serviciu.

Funcția banilor de mediu de schimb în timp este tot atât de esențială pe cât este funcția de mediu de schimb între oameni. Schimbul în timp se referă la obținerea de către un om sau organizație a unor bani în prezent, fie prin primirea lor, fie prin vânzarea unor bunuri sau servici, și păstrarea (tezaurizarea, economisirea) acestor bani fără a fi înstrăinați, până la un moment în viitor când vor fi oferiți altcuiva sau vor fi cheltuiți pentru cumpărarea unor bunuri sau servicii viitoare.

Calitatea unui ban este cu atât mai mare cu cât:

  • populația care îl utilizează ca mediu de schimb și spațiul geografic în care este utilizat ca mediu de schimb sunt mai mari,
  • capacitatea de tezaurizare/economisire a respectivului ban este mai mare, adică perioada de timp în care banul poate fi păstrat fără ca puterea lui de cumpărare a unor bunuri și servicii să scadă, este mai mare,
  • banul în sine este mai durabil, inalterabil, indestructibil.

Tranzacționarea se referă fie la schimbul economic al unor bunuri sau servicii cu alte bunuri sau servicii (troc/barter), fie la schimbul unor bunuri sau servicii cu bani. În schimburile cu bani, orice tranzacție este un act de vânzare-cumpărare, în care vânzătorul este cel care oferă bunuri sau servicii în schimbul banilor, iar cumpărătorul este cel care oferă bani în schimbul bunurilor sau serviciilor.

Consumul, în sens larg, se referă la distrugerea sau schimbarea naturii unor bunuri/produse prin utilizarea lor în orice scop, inclusiv prin amestecul sau prelucrarea lor în procesele de producție. În limbajul economic, prin consum înțelegem consum final, adică utilizarea unor bunuri sau servicii pentru plăcerea și starea noastră de bine, și nu în cadrul unor procese de producție. Așadar, în cele ce urmează, prin consum se va înțelege consum final.

Producția, în general, se referă la procesele de utilizare, prelucrare sau transformare a materiilor prime și mijloacelor de producție pentru obținerea altor bunuri economice. În limbajul economic, în „producție” includem și căutarea/explorarea materiilor prime/resurselor naturale, depozitarea, transportul, distribuția, promovarea, și în general toate procesele și acțiunile întreprinse de oameni și întreprinderi în vederea ajungerii la consum (final).

Materiile prime/resursele naturale sunt orice obiecte sau substanțe preluate de către oameni direct din natură, în stare brută, pentru a fi consumate ca atare sau prelucrate în scopul producției diverselor bunuri economice.

Bunurile (economice)/produsele sunt obiecte sau substanțe obținute prin prelucrarea materiilor prime și a altor bunuri economice. Acestea pot fi:

  • Bunuri intermediare/bunuri de producție/bunuri de capital/mijloace de producție, anume acele bunuri care sunt utilizate sau prelucrate pentru producția altor bunuri;
  • Bunuri/produse de consum, anume acele bunuri care sunt gata de consum, fără ca nici un alt bun sau serviciu (precum munca) să fie necesar pentru a înfăptui actul consumului.

Atât bunurile de producție cât și cele de consum pot fi:

  • Bunuri/produse perisabile, anume acele bunuri care pier/dispar/se utilizează/se consumă imediat sau în timp relativ scurt după ce au fost produse, fie prin prelucrarea sau amestecul lor în procesele de producție, fie prin consumul lor;
  • Bunuri/produse durabile, anume acele bunuri care se uzează/se consumă/se strică/se depreciază puțin câte puțin în timp, pe măsură ce sunt utilizate în producție sau în consum (piese, componente, ustensile, utilaje, mașini, locuințe…).

Serviciile sunt acțiunile realizate de oameni sau întreprinderi în folosul altora, gratuit sau contra cost, atât în producție cât și în consum. Cea mai simplă formă de serviciu este munca, anume utilizarea propriului corp, a propriilor cunoștințe și a propriului timp, în folosul altora. Serviciile mai complexe combină munca mai multor oameni, împreună cu utilizarea unor produse durabile sau perisabile.

În sensul definițiilor noastre, orice bun economic, inclusiv ban, poate fi la un moment dat fie în proces de producție, fie în proces de consum (final), fie în curs de tranzacționare/schimb, fie în curs de distrugere. Prin distrugere înțelegem dispariția nedorită a unui bun: stricare, pierdere sau degradare, survenite accidental, în urma unor evenimente naturale sau prin acțiune umană deliberată.

Economiile sunt banii păstrați (economisiți, tezaurizați) de către un individ sau de către un colectiv (familie, organizație, întreprindere…), după ce din banii obținuți (venit) sunt scăzuți banii cheltuiți.

Prin natura lor, economiile sunt proprietatea titularului. Economiile pot fi păstrate direct de către proprietar, sau păstrate în custodie. Custodele oferă serviciul de păstrare/depozitare a banilor, gratuit sau contra cost, dar nu obține proprietatea asupra lor. Dacă proprietatea asupra unor bani este cedată prin înstrăinarea lor, banii respectivi încetează a fi economii. În actualul sistem bancar, conform legii, banii „depozitați” la o bancă sunt proprietatea băncii. „Deponentul” este creditorul băncii, iar banca este debitor pentru deponent. Banii „depozitați” la o bancă nu sunt economii, ci investiții supuse riscului de credit.

Există o varietate de motive pentru a economisi: asigurare în cazul lipsei venitului pentru o perioadă de timp, complement la asigurarea de sănătate în cazul unor eventuale intervenții medicale costisitoare, complement la pensie, moștenire pentru generațiile următoare, strângerea de fonduri pentru achiziții planificate ale unor bunuri de valoare, strângerea de fonduri pentru reparația și înlocuirea unor bunuri durabile, strângerea de fonduri pentru o vacanță sau o mutare, acumularea de fonduri pentru viitoare investiții planificate sau oportuniste.

Investiția constă în achiziția, din propriile economii, a unui obiect material sau imaterial cu scopul de a genera venit sau de a spori venitul obținut din utilizarea sau darea în folosință a acestuia. Există o multitudine de categorii de investiții, precum:

  • Achiziția unui teren agricol pentru rentă;
  • Achiziția unui imobil pentru închiriere;
  • Acordarea unui împrumut (credit) pentru dobândă – aici includem și așa-zisele „depozite” bancare despre care am scris mai sus;
  • Cumpărarea unui credit circulant pentru dobândă;
  • Finanțarea creării unei noi întreprinderi, sau participarea la o majorare de capital, pentru viitoare dividende;
  • Achiziția de părți sociale (acțiuni) ale unei întreprinderi pentru dividende;
  • Achiziția unor instrumente, echipamente sau utilaje pentru rentă, pentru a genera venit sau pentru a spori venitul individual generat de utilizarea lor;
  • Achiziția unui bun intangibil pentru drepturi de autor;
  • Participarea la programe educaționale profesionale cu scopul de a dobândi cunoștințe sau licențe, pentru a genera venit sau pentru a spori venitul obținut din muncă.

Investitorul (finanțatorul, capitalistul) este persoana care prin act de cumpărare ia în proprietate orice fel de obiecte materiale sau imateriale, cu scop de investiție.

Valoarea imobilizată (principalul) constă în valoarea monetară a obiectului investițional achiziționat: teren sau imobil, acțiuni, credit, mijloace de producție. Vorbim de o imobilizare deoarece banii sunt cheltuiți (imobilizați) prin achiziția obiectului investiției. În cazul unui credit, valoarea imobilizată constă efectiv în suma banilor oferiți cu împrumut, de care investitorul creditor nu poate dispune pe perioada împrumutului. Valoarea imobilizată poate fi „mobilizată” prin lichidare, adică vânzarea obiectului investiției (terenului, imobilului, acțiunilor, creditului, mijlocului de producție). Prin lichidare se renunță la venitul investițional.

Venitul investițional este reprezentat de suma de bani obținută din utilizarea sau darea în folosință a obiectului investițional achiziționat: renta, chiria, dividendul, dobânda, venitul sau sporul de venit din drepturi de autor sau din muncă.

Specula reprezintă cumpărarea unui obiect material sau imaterial de orice fel, cu obiectivul de îl vinde în viitor la un preț monetar mai mare. Obiectul speculei poate consta în bani (aur sau diverse valute), proprietate imobiliară (terenuri, spații construite), acțiuni bursiere sau societăți comerciale în întregimea lor, credite circulante, instrumente financiare de orice fel, mărfuri, bunuri de consum durabile, mărci, efectiv orice are un preț de piață.

Speculatorul este persoana care prin act de cumpărare ia în proprietate orice fel de obiecte materiale sau imateriale, cu scop de speculă.

Deși obiectul speculei poate oferi speculatorului un venit investițional, precum dobânda, renta, chiria sau dividendul, specula se deosebește de investiție prin faptul că scopul ultim al cumpărătorului este acela de a revinde obiectul cumpărat în profit. Același actor economic poate evolua mental din poziția de investitor în cea de speculator și invers, prin schimbarea obiectivului de a obține venit investițional cu cel de vânzare în profit și invers.

Pentru cei mai mulți oameni, diferența dintre investiție și speculă este ambiguă și generează confuzie cu atât mai mult cu cât nici ei nu știu ce vor.

În cazul persoanei care are grija obiectului cumpărat și petrece timp reflectând asupra valorii sale, sarcina de a diferenția între investiție speculă este relativ simplă. Dacă reflecția proprietarului constă preponderent în a se îngriji de buna stare a obiectului cumpărat (imobil, întreprindere…), de buna sa gestiune, de calitatea produsului sau serviciului furnizat, de sustenabilitatea sa pe termen lung și de capacitatea sa de a genera venit în perpetuitate, vorbim de un investitor și de investiție. Dacă în schimb reflecția proprietarului se îndreaptă preponderent asupra influenței pe care o serie de factori precum starea economiei și a mediului social local și global, starea industriei specifice, factori geo-politici sau „sentimentul” pieței o au asupra valorii obiectului, precum și asupra anticipării evoluției acestor factori și evoluției prețului obiectului, vorbim de un speculator și de speculă.

Mai confuz poate fi cazul persoanelor cu mentalitate „3-în-1”: persoane care caută să cumpere obiecte (tangibile sau intangibile) cu scopul de își prezerva puterea de cumpărare a banilor imobilizați în respectivele obiecte, dar și cu dorința de le putea vinde oricând în viitor în profit, și cu dorința de a obține un venit (dobândă, rentă, dividend) de-a lungul perioadei în care le dețin. Aceste persoane privesc achizițiile ca pe niște economii, dar în același timp se gândesc și la prețul principalului și la venitul investițional. Ele își imaginează că economisesc și/sau investesc. De cele mai multe ori, această atitudine se manifestă prin achiziții de unități în fonduri de investiții. În realitate, cu siguranță obiectele cumpărate NU sunt economii (a se vedea definiția economiei de mai sus). Dacă venitul investițional este distribuit în valoarea monetară sau numărul unităților de fond, iar deținătorii unităților de fond „își freacă mâinile” când văd că prețul obiectului „economiilor” sau „investițiilor” lor crește, avem de fapt un simplu caz de speculă. Dacă însă venitul investițional (dividendul) este distribuit an de an participanților la fond iar aceștia așteaptă perioada de distribuție pentru a își încasa venitul, atunci avem un caz de investiție.

Promotorul de afaceri este persoana care inițiază și promovează către potențiali investitori un proiect antreprenorial la orice nivel în structura producției. Proiectul antreprenorial constă în idee de afaceri și plan de afaceri, iar realizarea sa poate fi sub forma unei noi întreprinderi, sau a unei noi linii/unități/departament de produs sau serviciu în cadrul unei întreprinderi existente.

Antreprenorul (întreprinzătorul) este persoana care în realizarea unui proiect antreprenorial este atât promotor de afaceri, cât și investitor.

Echipa antreprenorială constă în ansamblul de promotori de afaceri, investitori și antreprenori care împreună lansează un proiect antreprenorial.

Managerul este persoana care gestionează un ansamblu de resurse în cadrul unei întreprinderi. La nivelul cel mai înalt, managerul general (CEO în limbajul corporatist) este însărcinat cu administrarea întreprinderii în vederea realizării obiectivelor stabilite de proprietari (acționari), și răspunde în acest sens de gestiunea întregii întreprinderi.

Directorul este persoana care reprezintă interesele proprietarilor (acționari investitori sau speculatori) în consiliul de administrație al unei întreprinderi. În cazul întreprinderilor mici și medii, un investitor poate fi angajat ca manager general în propria întreprindere, sau gestionează direct relația cu managerul general. În cazul întreprinderilor mari și foarte mari, cu un număr mare de co-proprietari (acționari), relația dintre investitori și managerul general este mediată de un consiliu de administrație compus dintr-o echipă de directori, a căror sarcină este să reprezinte interesele acționarilor.

Evident, titulatura de investitor, speculator, promotor de afaceri, antreprenor, manager sau director, nu poate fi păstrată decât în perioada în care persoana realizează respectiva activitate. Dacă un director renunță la funcție și la ocupație și se apucă de grădinărit, putem spune că respectiva persoană a fost director, iar în prezent este grădinar. Tot astfel, o persoană este promotor de afaceri sau antreprenor numai în perioada de concepție și lansare a unui proiect antreprenorial. Ulterior finalizării proiectului prin lansarea în producție a întreprinderii, această titulatură trece în domeniul trecutului. Respectiva persoană poate fi în continuare manager și/sau investitor, dar nu se mai poate intitula promotor de afaceri sau antreprenor. Titulatura de investitor sau speculator trece în domeniul trecutului atunci când o persoană a vândut toate obiectele de investiție sau speculă.

În încheiere, menționăm că nu am identificat o titulatură pentru o persoană care economisește sau care are economii. Nu putem utiliza termenul „economist”, iar „economisitor” este forțat. Probabil lipsa unui astfel de termen se trage din percepția tradițională că un om întreg la minte are, evident, economii. Un om care nu are economii, nu este om. Excludem bineînțeles perioadele trecătoare în care economiile sunt utilizate până la epuizarea lor în scopul pentru care au fost strânse – precum depășirea unor situații dificile -, urmând a fi puse puțin câte puțin la loc. O persoană care economisește este precaută, cumpătată, înțeleaptă, bun gospodar. La polul opus, o persoană care nu economisește este nechibzuită.

În mediile financiare se propagă o imagine negativă a persoanelor care economisesc „prea mult”. Acestea sunt acuzate că provoacă stagnare sau recesiune economică, iar structurile politice acționează împotriva lor. Regretabil. În primul rând, realitatea este că numărul de persoane care economisesc nejustificat de mult este extrem de mic. Pentru ceilalți, echilibrul perfect nu există. Între a avea puțin mai multe economii decât este necesar și puțin mai puține economii decât este necesar, recomandarea Gold’n’Roll este „puțin mai mult”.

Dacă pentru persoane economisirea este un act de chibzuință, același lucru se poate spune și despre organizații, inclusiv societăți comerciale (întreprinderi). Dar statul duce o luptă feroce cu chibzuința în toate țările lumii: economisirea în cadrul societăților comerciale este descurajată prin utilizarea termenului peiorativ „profit” pentru a desemna economiile realizate, și impozitarea grosolană a acestuia.

2. ESENȚA BANILOR

Scurt și la obiect: esența banilor este prezervarea puterii de cumpărare în timp

Această afirmație este verificată atât logic (rațional), cât și empiric (istoric).

Pentru verificarea logică, în mod simplu ne putem imagina că un leu pierde x% din puterea sa de cumpărare într-un timp t (să presupunem 10% într-un an). Cu siguranță nu vom păstra acest leu „la saltea” timp de un an, dacă pentru noi o devalorizare de 10% înseamnă prea mult. Vom cheltui acest leu mai devreme. Limitele sunt subiective. Putem avea în vedere un depozit bancar la termen de un an, cu o dobândă de 3%, pentru a pierde mai puțin. Dar chiar și așa, pierderea de 7% rămasă prin devalorizare poate fi prea mult pentru a justifica păstrarea leului timp de un an.

Putem fi păcăliți de modul de calcul al inflației prețurilor de către statisticienii statului. Putem crede că inflația este cea oficială, de 3% – 4%, fără a păstra bonurile de casă de la supermarket din urmă cu un an pe care am citi o inflație cel puțin dublă (considerând inflația în sensul de creștere a prețurilor, și nu în cel de creștere a masei monetare). Astfel, poate economisim pe termen mai lung decât am face-o dacă am cunoaște devalorizarea reală a leului.

Dar în orice caz, există o limită subiectivă – să îi zicem de bun simț – până la care suportăm devalorizarea leului. Dacă am estima că leul nostru se va devaloriza cu 10% într-o săptămână, cel mai probabil l-am cheltui astăzi. Dacă cu toții am încerca să ne cheltuim leii astăzi pentru că am estima că în câteva zile își vor pierde prea mult din valoare, foarte probabil mâine leul ar fi istorie; BNR s-ar face de râs (și de plâns) a n-a oară, tăind zero-uri din coada leului.

Pentru că am menționat istorie, este de ajuns să amintim că de fiecare dată când o monedă a fost devalorizată accelerat prin creșterea masei monetare prea mult și prea repede, aceasta a dispărut din istorie (precum ROL a dispărut, fiind înlocuit de RON).

Iată deci demostrat atât logic cât și empiric că dacă o monedă (un ban, o valută) nu are un potențial rezonabil de a îți menține puterea de cumpărare în timp, aceasta va fi cheltuită accelerat antrenând devalorizarea și în cele din urmă dispariția sa. Pornind de la prezervarea în timp a puterii de cumpărare își capătă și păstrează o marfă (precum aurul) sau o monedă fiduciară (precum leul contemporan) funcțiile de mediu de schimb și unitate de calcul economic.

Toate băncile, private sau naționale, și toate puterile politice emitente de monedă ce au pierdut din vedere la un moment dat în istorie calitatea primordială a banilor de prezervare a puterii de cumpărare, bazându-se numai pe faptul că moneda lor este mediu universal de schimb și unitate de calcul economic, au pierdut controlul propriilor bani, iar uneori chiar controlul politic, independența și propria existență instituțională.

3. STRUCTURA PRODUCȚIEI

Resursele sunt limitate. Terenurile, materiile prime, bunurile intermediare de capital (piese, componente, utilaje), timpul de muncă, bunurile gata de consum, toate sunt finite. Producția lor necesită timp. Aurul este finit iar producția sa necesită timp. În schimb, valutele băncilor centrale pot fi produse instant în cantitate nelimitată.

Pentru ca resursele să fie utilizate eficient, este necesară nu numai existența lor, ci și coordonarea perfectă a disponibilității lor în cantitatea necesară, la locul și la momentul potrivit în timp, în combinația necesară avansării în procesul de producție.

Mai mult, procesul de producție poate fi considerat de succes numai dacă la capătul său se află un consumator care cumpără în mod voluntar bunul rezultat și este mulțumit de experiența consumului.

Atât proasta coordonare a resurselor de-a lungul producției și distribuției unor bunuri, cât și producția (oricât de eficientă) a unor bunuri pe care consumatorii nu le apreciază în final pe măsura consumului de resurse în producție și distribuție, reprezintă irosiri de timp, efort și resurse rare, cu impact negativ asupra mediului și asupra bunăstării omului.

Ne dorim ca noi, în calitate de producători, să concepem, să producem la momentul potrivit și să întreținem capacitatea de producție a unor bunuri pe care tot noi, în calitate de consumatori, le apreciem.

Realitatea este că deși dorințele noastre de consumatori motivează producția, astăzi nu putem consuma mai mult decât ceea ce am produs până ieri: producția precedă și condiționează consumul.

Astăzi, consumatorii aleg ce își doresc să cumpere dintre bunurile și serviciile „expuse” la vânzare, care au fost produse în trecut, sau pot fi produse pe loc folosind utilaje, componente și consumabile ce au fost produse în trecut. Dorințele de astăzi ale consumatorilor rămase nesatisfăcute, se pot concretiza în cel mai bun caz (dacă sunt corect preluate și înțelese de antreprenori), abia în producția de mâine.

Fie o cerere prezentă din partea consumatorilor, fie anticiparea unei cereri viitoare, determină antreprenorii și investitorii să angreneze resurse rare în proiecte antreprenoriale.

Indicatorul cheie care atrage antreprenorii și investitorii în producția și distribuția unui produs sau unei categorii de produse, la nivel global sau într-o regiune anume, nu este prețul monetar nominal al respectivelor produse, ci profitul net antreprenorial al unui număr însemnat de companii ce produc acele produse. Profituri antreprenoriale mari pentru producția sau distribuția unei categorii de bunuri, indică faptul că consumatorii apreciază respectivele bunuri substanțial mai mult decât costul monetar al producției sau distribuției lor, deci este marjă pentru o creștere a volumului producției acelei categorii de bunuri chiar dacă aceasta tinde să reducă profitul.

Alternativ, antreprenorii și investitorii pot orienta producția către categorii de bunuri pentru care actualii producători obțin profituri nete mici sau chiar pierderi, dacă inovează sau importă din alte regiuni inovații tehnologice și/sau operaționale ce ar permite producția respectivelor categorii de bunuri cu un cost substanțial mai mic decât cel actual.

Antreprenorii și investitorii dezvoltă așadar proiecte antreprenoriale, fie prin intrarea în producție competitivă pe sectoare cu marjă mare de profit, fie prin dezvoltarea sau importul de inovații cu potențial de a diminua costul de producție în sectoare cu pierdere sau marjă mică de profit.

În ambele cazuri, resursele necesare lansării acestor proiecte antreprenoriale – materii prime, componente, piese, utilaje, ore de muncă – trebuie sustrase din alte activități de producție. Ele nu pot fi create din neant. În mod natural, resursele necesare noilor proiecte antreprenoriale sunt sustrase din alte proiecte antreprenoriale eșuate, sau aflate la maturitate și care și-au dovedit ineficiența înregistrând pierderi antreprenoriale.

Insolvențele și falimentele sunt pepiniere de resurse pentru noi inițiative de producție, eliberând resursele rare din producția unor categorii de bunuri mai puțin apreciate de către consumatori (cel puțin în raport cu costurile lor de producție), pentru a fi utilizate în producția altor categorii de bunuri mai apreciate de către consumatori.

Structura producției este în continuă schimbare, antrenată de schimbări în dorințele consumatorilor.

Statul nu este o excepție: este principalul cumpărător în forma actuală de organizare socială, deși cumpără în numele altora, și distribuie cele cumpărate conform unor considerente politice bazate pe popularitate (populism), sub influența unor grupuri de interese sau sub presiunea unor centre de putere polițienească sau militară. 

În încheierea acestui articol nu ne vom concentra asupra consumatorilor, anume dacă ar fi mai bine ca structura producției să se adapteze preponderent preferințelor a miliarde de oameni liberi să voteze cu portofelul la cumpărături, decât să se adapteze, precum în prezent, preponderent preferințelor statului în calitate de cumpărător majoritar („power buyer”). Răspunsul nostru este de la sine înțeles. În cele ce urmează, urmărim structura producției.

Indiferent cine este sau cine sunt cumpărătorii bunurilor de consum și consumatorii finali, schimbarea dorințelor acestora implică schimbarea structurii producției, care nu se poate realiza decât în limita resurselor existente, și necesită timp.

Mijloacele de producție sunt mai mult sau mai puțin convertibile. Reconversia presupune reconfigurare sau reciclare, durează și consumă resurse. Reconversia profesională este de asemenea un proces de durată.

Un nou proiect antreprenorial care necesită materii prime, angajați cu competențe specifice, utilaje, piese, componente și consumabile diverse conform unui calendar de producție pe termen mai scurt sau mai lung, depinde de existența acestor mijloace complementare de producție în forma și în cantitatea potrivită, la momentul potrivit.

Creșterea volumului de producție pentru o categorie de bunuri, sau producția de noi bunuri inovatoare, nu va putea fi realizată cu succes decât dacă este însoțită de creșterea volumului de producție a tuturor mijloacelor de producție complementare.

Antreprenorii și investitorii dirijează resurse către producția mijloacelor complementare de producție fie reactiv, ca urmare a creșterii marjei de profit a producției lor pe fondul cererii sporite, fie anticipativ, fiind la curent cu lansarea de noi proiecte antreprenoriale pentru care aceste mijloace de producție vor fi complementare.

Mai departe, și resursele necesare lansării și finalizării proiectelor de producție a respectivelor mijloace complementare de producție vor trebui sustrase din alte activități economice (de preferat cele actualmente în pierdere), ele neputând fi create din neant. Schimbarea se propagă, modificând structura producției.

Esențial este să înțelegem că aceste resurse rare implicate în noi proiecte antreprenoriale vor „produce fruct”, adică vor ajunge la stadiul de a genera bunuri la consum, abia în viitor, poate peste mai multe luni sau ani. Dar ele sunt sustrase în principal din activități economice care produc bunuri de consum „la raft” în prezent, chiar dacă în pierdere sau cu marjă mică de profit.

O extindere a structurii producției, ce va putea genera mai multe, noi și diverse bunuri de consum în viitor, este realizabilă prin reducerea consumului în prezent și antrenarea resurselor eliberate din consum, către producție.

Este adevărat că în timp ce noi proiecte antreprenoriale sunt lansate, sustrăgând resurse din producția pentru consum prezent și către producția pentru consum viitor, alte proiecte antreprenoriale lansate în trecut ajung la finalizare, aducând noi bunuri pe piață pentru consum prezent.

Cel mai important element în structura producției este echilibrul între două extreme:

  • Dacă resursele angrenate în producția curentă de bunuri de consum ar fi reorientate către producția de alte noi bunuri de consum în viitor, constant mai rapid decât noile bunuri ar ajunge la consum, în cele din urmă va rezulta situația critică și de nedorit în care am fi total implicați în producția pentru viitor, neavând nimic „a pune pe masă” în prezent;
  • Dacă toate resursele ar fi orientate în producția pentru consum imediat, nu numai că nu ar fi create noi produse în viitor, dar lipsa producției pentru viitor a acelor utilaje, piese și consumabile necesare cel puțin mentenanței și înlocuirii actualei capacității de producție aflată în permanentă depreciere prin uzură, ar determina distrugerea treptată a capacității de producție existente și reîntoarcerea la stadiul preistoric de subzistență.

Indicatorul economic cheie care orientează antreprenorii și investitorii în a produce preponderent pentru consumul imediat sau preponderent pentru consumul viitor, înglobând implicit informația vitală asupra disponibilității resurselor pentru începerea și finalizarea unor noi proiecte antreprenoriale, este dobânda de piață.

Dobânda, ca orice preț, este în primul rând individuală, subiectivă și schimbătoare. Ea reprezintă preferința de timp a individului: anume cu cât prețuiește individul mai mult prezentul în detrimentul viitorului:

  • Dacă individul are o preferință mare de timp, adică dorește să consume cât poate de mult în prezent fiind mai puțin preocupat de viitor, ar fi nevoie ca un potențial debitor să îi ofere o dobândă consistentă acestui individ pentru a obține un împrumut de la el. Oferind împrumutul, individul din exemplu s-ar priva de un consum în prezent pe care îl prețuiește foarte mult;
  • Dacă individul are o preferință mică de timp, adică un comportament economic frugal sau auster în prezent deoarece pune preț pe acumularea pentru viitor, acesta este mai dispus să ofere împrumuturi și să solicite o dobândă mai mică.

Plecăm de la premisa unei societăți stabile, cu un grad mare de corectitudine și încredere. Cu cât societatea este mai instabilă sau incidența fraudei este mai mare, cu atât crește preferința de timp, dar apare și o componentă de risc în dobânzile nominale pentru a acoperi gradul mai ridicat al incidenței de nerambursare a împrumuturilor. Astfel, dobânzile sunt în general mai mari.

De asemenea, trebuie avută în vedere utilitatea marginală a banilor: luând ca exemplu dolarul, nu orice dolar este egal. Atât pentru buzunarul individului cât și pentru bugetul întreprinderii, primul dolar este mai valoros decât al miilea, deoarece satisface dorințe mai arzătoare precum aceea de a achiziționa alimente sau de a plăti facturile către furnizori.

Dolarul numărul 1 milion ar putea avea o utilitate mult mai mică: dacă preferința de timp a individului nu este atât de mare încât să aibă dorința arzătoare de a achiziționa un Ferrari și o vilă de lux, cel mai probabil dolarul numărul un milion al individului va fi păstrat ca rezervă, investit în producție viitoare sub formă de acțiuni, sau oferit ca împrumut de consum sau de investiție, cu o dobândă substanțial mai mică decât ar fi împrumutat al miilea dolar (care are o utilitate semnificativ mai mare pentru individ). Iar primul dolar are o utilitate atât de mare încât, cel mai probabil, nu ar fi împrumutat decât cu o dobândă colosală.

Precum în cazul prețurilor, dobânzile de piață reprezintă valori de echilibru între solicitările și ofertele unei multitudini de persoane și organizații care se exprimă în piața de împrumuturi.

Realitatea prezentă este mai complexă și incertă, deoarece piața creditelor este dirijată sau manipulată de stat prin intermediul sistemului bancar public și privat.

4. CICLURILE DE AFACERI ȘI CICLURILE DE CREDIT

Avem acum întregul set de instrumente pentru a înțelege echilibrul fragil și dinamic al structurii producției într-un ciclu natural de credit, care coincide cu un „ciclu economic” sau „ciclu de afaceri” („business cycle”):

  • Resursele naturale, bunurile intermediare și timpul de muncă sunt rare. Ele sunt alocate în producție de către antreprenori și investitori, pentru a servi dorințelor exprimate sau anticipate ale consumatorilor;
  • Producția poate fi extinsă pe orizontală (mai multe linii de producție pentru procese de producție deja cunoscute), pe verticală (introducerea de noi etape în procese de producție existente pentru a produce bunuri noi sau îmbunătățite), sau pot fi lansate procese de producție inovatoare pentru bunuri noi sau îmbunătățite;
  • Pentru a se finaliza cu succes, orice extindere de capacitate de producție sau dezvoltare de nouă capacitate de producție trebuie coordonată cu extinderea sau dezvoltarea capacităților de producție a utilajelor, materialelor și competențelor complementare, precum și cu dorințele în continuă schimbare ale consumatorilor, totul într-o bună coordonare în timp;
  • Resursele direcționate către noi proiecte antreprenoriale sunt sustrase din alte proiecte antreprenoriale;
  • Indicatorii cheie pentru direcționarea resurselor sunt profiturile antreprenoriale nete și dobânzile de piață;
  • Sustragerea resurselor din unități de producție care înregistrează pierderi sau profituri antreprenoriale mici, și dirijarea lor către unități de producție cu profit antreprenorial mare, permite o alocare eficientă a resurselor pentru maximizarea satisfacerii dorințelor mereu schimbătoare ale consumatorilor;
  • Convertibilitatea și flexibilitatea mijloacelor de producție dar și a noastră ca oameni producători, sunt indispensabile pentru o structură a producției care se adaptează rapid dorințelor noastre de oameni consumatori;
  • Dobânzile variază conform preferințelor de timp ale oamenilor și utilității marginale a banilor;
  • Atunci când oamenii sunt orientați către consum prezent (preferință de timp mare), dobânzile de piață sunt mari deoarece oamenii nu au economii, oferta de bani pentru credite este mică, iar resursele rare sunt angrenate în producția intensă a bunurilor de consum pentru prezent;
  • Atunci când oamenii își orientează preponderent preferințele către viitor reducând consumul în prezent (preferință de timp mică), dobânzile de piață scad deoarece oamenii fac economii, oferta de bani pentru credite crește, iar resursele rare sunt eliberate din producția bunurilor de consum pentru prezent, devenind disponibile pentru convertire și alocare în noi proiecte antreprenoriale pentru viitor. Prețul mijloacelor de producție eliberate, de asemenea, tinde să scadă;
  • În calculul antreprenorial, scăderea dobânzilor de piață și a prețurilor unor mijloace de producție încurajează investiția în noi proiecte de producție orientate către viitor, acest lucru fiind coordonat cu eliberarea resurselor;
  • Ideal, noile proiecte antreprenoriale sunt dirijate către producția acelor bunuri pentru a căror viitoare achiziție economisesc consumatorii, în general bunuri durabile (precum locuințe). Este esențială o bună comunicare între antreprenori, consumatori și intermediarii de credite;
  • Pe măsură ce noile bunuri de consum sunt finalizate, consumatorii își reduc economiile pentru a le achiziționa: preferința de timp crește, oamenii se reorientează către consumul prezent, economiile scad, dobânzile cresc, resursele rare sunt angrenate în procese de producție pentru bunuri curente;
  • Ciclul se reia.

Ciclul de afaceri este bulversat însă de intervenția monetară a sistemului bancar, astfel încât acesta este transformat într-un ciclu de credit:

  • Pornim de la situația în care consumul este orientat către prezent (preferința de timp a oamenilor este mare), mijloacele de producție sunt angrenate în producția curentă, economiile sunt la un nivel scăzut, iar dobânzile sunt mari, descurajând investițiile în noi proiecte de dezvoltare a producției orientată către viitor;
  • Băncile centrale produc bani, pe baza cărora băncile comerciale produc credit (atunci când o bancă comercială acordă un credit, inclusiv de investiții, banii creditați sunt produși din neant de un software al băncii);
  • Prin producția monetară a sistemului bancar, piața este inundată cu bani care mimează existența unor economii, având efectul de a diminua dobânzile de piață atât la creditele bancare cât și la titlurile publice și private cu dobândă fixă;
  • Investitorii și antreprenorii, induși în eroare de dobânzile mici și de abundența de bani, lansează proiecte antreprenoriale numeroase și de anvergură, fără a înțelege că resursele rare necesare finalizării lor pur și simplu nu există;
  • La începutul acestui ciclu de credit „artificial”, antreprenorii se pot folosi de puținele resurse disponibile (în măsura în care acestea sunt ușor convertibile). Dar pe măsură ce proiectele prind amploare, resursele necesare dezvoltării lor (materie primă, forță de muncă, bunuri de producție intermediare) sunt sustrase din producția curentă;
  • Creșterea prețurilor mijloacelor de producție, ce rezultă din raritatea lor relativă la noua cerere antrenată de credit și de abundența banilor produși de sistemul bancar, include și prețul muncii, adică salariile. Din acest motiv oamenii au impresia falsă a unei bunăstări, observând creșterea activității economice dublată de creșteri salariale, fără a remarca deocamdată scumpirile bunurilor de consum și orele lungi și intense lucrate pentru a susține concomitent producția curentă și noile proiecte de producție demarate pe credit. Este apogeul perioadei de „boom”;
  • Oamenii încep să resimtă efortul orelor lungi de muncă și faptul că „scumpirea” bunurilor de consum le anihilează creșterile salariale, antreprenorii se confruntă cu lipsa forței de muncă și creșteri ale costurilor mai mari decât cele anticipate, proiectele de dezvoltare întârzie să aducă profiturile scontate, sunt solicitate refinanțări pentru a susține producția, creditorii privați solicită dobânzi mai mari pentru a acoperi rata de creștere a prețurilor. Toate acestea sunt simptomele unei structuri a producției incapabile să susțină creșterea inițiată de inflația de bani și credit;
  • Băncile centrale sunt prinse în capcană: dacă accelerează producția monetară pentru a finanța proiectele antreprenoriale în dificultate, pot declanșa spirala inflaționistă; iar dacă reduc producția de bani și permit dobânzilor de piață să crească, efectul este de insolvență a unui număr mare de proiecte antreprenoriale (recesiune sau „bust”).

Este evident că perioada de recesiune este absolut necesară pentru a opri risipa resurselor în proiectele antreprenoriale nefinalizabile, și pentru a redirecționa resursele rare către acele activități care produc bunurile cele mai dorite de către consumatori în prezent. Sau, dacă consumatorii își schimbă preponderent orientarea către viitor (preferință de timp mică), ei acceptă voluntar austeritatea prezentă pentru a duce la sfârșit proiectele de dezvoltare orientate către producția viitoare. În orice caz, nu le putem avea pe toate în același timp.

Austeritatea voluntară sau recesiunea durează în mod natural câteva luni spre un an, până când structura producției se reglează la disponibilitatea resurselor rare, la noua cantitate de bani odată stabilizată, la dorințele consumatorilor și la preferința lor de timp. Dar dacă băncile centrale continuă să toarne „jar pe foc” producând bani pentru a împiedica insolvențele și restructurarea producției, atunci austeritatea și recesiunea se pot prelungi până la limita suportabilității umane.

Este mai bine să începi și să termini construcția a două case, decât să construiești zece temelii fără să finalizezi nicio casă din lipsă de resurse. Dar dacă greșeala a fost făcută, cea mai bună acțiune corectivă este de a te opri cât mai devreme și de a recupera și reconverti resursele deja turnate în cele zece temelii, pentru a finaliza măcar o casă. Injecția monetară continuă a băncilor centrale întârzie sau împiedică acțiunea corectivă, până când hiperinflația distruge sistemul monetar și permite oamenilor să își aleagă o altă monedă mai stabilă, cu ajutorul căreia structura producției se poate regenera.

O teorie economică este din start invalidă dacă nu ține cont de subiectivitatea omului, de schimbarea neîncetată a preferințelor și acțiunii umane, de factorul timp în orice proces de producție și consum, de raritatea tuturor resurselor economice, de configurația structurii producției la orice moment în timp și de capacitatea de schimbare a structurii producției.

Teoria economică trebuie să aibă în vedere caracterul critic al disponibilității unui set de resurse rare și complementare, în cantitatea necesară și la momentul potrivit pe întreaga durată de producție și distribuție a unor bunuri, și de coincidența momentului disponibilității bunurilor la consum cu momentul în care consumatorul le dorește, în schimbul unor prețuri monetare care acoperă în întregime costurile monetare de producție a lor.

Este evident că teoriile macro-economice pe care băncile centrale și guvernele lumii își fundamentează deciziile de aproape un secol sunt incomplete sau complet eronate, acest lucru având consecințe dezastruoase asupra societății.

Trei acțiuni indispensabile și urgente pentru însănătoșirea structurii producției sunt:

  • Restaurarea prețurilor și dobânzilor de piață;
  • Ilegalizarea fraudei sistemului bancar de rezerve fracționare;
  • Instaurarea unei sistem monetar cât mai stabil și independent de decizia arbitrară a statelor, precum aurul monetar pur.

5. CRIZA ECONOMICĂ DE CREDIT

Acest capitol reprezintă o sinteză a celui precedent.

Cauza crizei de credit este expansiunea monetară. Criza începe în general într-o perioadă de reticență a populației de a cumpăra și de a se îndatora, și o reticență a antreprenorilor de a investi. Această situație poate exista în urma unei crize de credit precedente.

Pe măsură ce „încrederea în economie” crește, statul și populația încep să se împrumute pentru consum, iar antreprenorii pentru a lansa noi proiecte de dezvoltare. Antreprenorii calculează rentabilitatea proiectelor pe baza unei inflații și a unor costuri ale împrumuturilor (dobânzi) ambele mici. Consumul crescut al populației pe bază de credit angrenează rapid bunurile de capital (mijloace de producție și matere primă), astfel încât în scurt timp economia pare că înflorește. Ceea ce trebuie avut în vedere este că bunurile de capital și forța de muncă sunt în marea lor parte utilizate pentru producția bunurilor de consum ÎN PREZENT. Antreprenorii însa se împrumută pentru creșteri ale capacității de producție și dezvoltare de noi produse ÎN VIITOR. Există o DISCREPANȚĂ între orientarea consumatorilor pe prezent și cea a antreprenorilor pe viitor, ea fiind generată de creația monetară și de expansiunea creditului.

În timp ce împrumuturile și consumul cresc rapid, ciclul de producție poate dura de la câteva luni pentru servicii, la câțiva ani pentru procese tehnologice complexe. Pe măsură ce etapele de planificare și proiectare se încheie, companiile intră în producție. Ne aflăm la câțiva ani după începutul perioadei de „boom”. Antreprenorii licitează din acest moment pentru o forță de muncă deja ocupată și pentru bunuri de producție deja angrenate în producție. Banii și creditul create din nimic nu au adăugat mâini și creiere pentru muncă, timp în calendar, materie primă sau mijloace de producție.

Mai mult, bunurile de capital angrenate în producția prezentă nu sunt neapărat adecvate pentru producția viitoare. Ele ar trebui modificate, iar asta nu se întâmplă peste noapte. Re-orientarea bunurilor de capital de la producția de bunuri curente către producția de bunuri viitoare este un proces industrial de durată în sine. Oamenii de asemenea trebuie să dobândească noi aptitudini, corespunzatoare viitoarei structuri a producției. Iată cum antreprenorii ajung să liciteze pe o piață de bunuri de capital deja utilizată la maxim și pentru o forță de muncă neadaptată încă noilor cerințe. Presiunea de creștere a prețurilor este mare iar banca centrală se vede obligată să crească rata dobânzii semnificativ pentru a evita hiperinflația.

Prin creșterea dobânzilor însă, costul guvernului cu plata dobânzilor la titlurile de stat crește semnificativ conducând la creșterea deficitului bugetar, la incapacitatea guvernului de a se mai împrumuta și chiar la falimentul statului. Oamenii care au credite se regăsesc în imposibilitatea de a plăti ratele, sau în cel mai bun caz se descurcă reducându-și semnificativ consumul. Pentru antreprenori, creșterea prețurilor și a dobânzilor peste calculele inițiale din planul de afaceri dezvăluie realitatea: costurile sunt semnificativ mai mari decât cele prevăzute deci investiția trebuie oprită. Se multiplică falimentele, proiectele în curs sunt abandonate din lipsă de resurse. Acesta este deznodământul crizei.

Pentru a eradica crizele de credit, trebuie eliminată cauza lor. Singura soluție sustenabilă este utilizarea monetară a aurului, cu păstrarea proprietății asupra banilor și cu dobânzi stabilite liber pe piață.

6. CUM NE PROTEJĂM DE CICLURILE DE CREDIT

Este de ajuns să urmărim doar ocazional canalele de informații și analize economice scrise și audio-vizuale, pentru a observa că piețele financiare se concentrează mult prea mult pe valorile activelor financiare (obligațiuni, acțiuni și derivate), trecând cu vederea aproape în totalitatea economia reală: structura producției. Chiar în contextele în care accesul la materii prime devine problematic, precum pandemia și războiul, știrile și analizele economice se focalizează excesiv pe geo-politică și prețul nominal al acestora, fără a acorda atenția necesară imaginii economice de ansamblu.

Atunci când sunt îndeplinite simultan următoarele trei condiții, ceva minunat se întâmplă în economie: structura producției se mulează pe structura consumului, în spațiu și în timp.

  • Condiția 1: Sistemul monetar constă într-un mediu de schimb neutru politic (universal), rar, prețios, fungibil și flexibil precum aurul;
  • Condiția 2: Se respectă principiul proprietății private asupra banilor. Depozitele bancare sunt acoperite 100%, nu se emit titluri de proprietate circulante sub formă de monede, bancnote sau tokeni digitali fără acoperite în aur;
  • Condiția 3: Producția este dirijată de preferințele oamenilor în calitate de consumatori finali, și nu de deciziile arbitrare ale guvernelor.

Atunci când există o economisire netă a aurului, adică oamenii își reduc net, voluntar, consumul, sunt eliberate resurse reale (materii prime, utilaje, bunuri de consum, timp de muncă), atât din consumul final, cât și din procesele de producție și distribuție apropiate de consumul final. Acestea devin disponibile pentru adaptarea și reutilizarea lor în procese de producție mai îndepărtate de consum, orientate pe termen lung.

Prin „net” înțelegem media care rezultă trăgând o linie la finalul unei perioade pentru o țară sau regiune monetară, deși indivizii acționează independent, de multe ori în direcții diferite (unii oameni își sporesc economiile, alții le reduc).

Primul „driver” pentru achiziția și încorporarea resurselor disponibilizate în noi procese de producție orientate spre viitor, de către antreprenori și investitori, este scăderea prețului acestor resurse disponibilizate.

Este adevărat că una dintre resursele al cărei preț scade când este disponibilizată, este munca umană. Este esențial să acceptăm faptul că schimbarea face parte din viață, și din când în când orice om se poate afla în situația de a trebui să își vândă munca altei întreprinderi, eventual la un preț mai mic. Important este că aceste episoade sunt trecătoare și nu ne afectează pe toți în același timp. Alternativa rezistenței la schimbare, așa cum vom vedea, este recesiunea economică profundă în care aproape toți oameni își pierd standardele de bunăstare în același timp, într-o măsură mult mai mare și pe termen lung. Să nu uităm că orice om este în fiecare zi atât producător, cât și consumator. A încerca să te favorizezi prin intermediul statului atunci când circumstanțele în calitate de producător (de muncă în acest caz) îți sunt defavorabile, înseamnă să te auto-sabotezi în calitate de consumator.

Al doilea „driver” al reorientării resurselor disponibilizate constă în tendința naturală de scădere a dobânzilor de piață, care se adaugă la scăderea prețurilor, făcând și mai atractivă achiziția de către antreprenori și investitori a acestor resurse. Dobânzile mai mici sunt justificate din două considerente:

  • Scăderea netă a dorinței de consum prezent: Întrucât dorința netă a oamenilor de a consuma în prezent scade, aceștia sunt dispuși că accepte dobânzi mai mici de la intermediarii de credite pentru a își împrumuta temporar economiile. Cu cât omul simte un impuls mai mare de a cheltui banii în prezent pentru consum, cu atât intermediarul de credite trebuie să îl motiveze cu o dobândă mai mare pentru ca omul să își „rupă” din consumul prezent, oferind împrumuturi din banii săi chiar și pe termen scurt. Invers, când impulsul de a cheltui în prezent scade, omul e dispus să își ofere economiile cu împrumut pe termen mai lung și cu o dobândă mai mică. Contrar credinței economiei politice, dobânda nu reprezintă prețul banilor, ci prețul amânării consumului (sau prețul preferinței de timp)!
  • Scăderea riscului de credit de ambele părți: Pentru investitori și antreprenori, faptul că există mai multe utilajele, resursele naturale și timp de muncă disponibile pentru inițiativele de dezvoltare pe termen lung, la un cost mai mic, reduce riscul de nefinalizare al acestor proiecte de dezvoltare. Astfel este redus și riscul de neplată a datoriilor pe termen mediu și lung, ceea ce contribuie la scăderea componentei de primă asiguratorie de risc din dobândă.

Nu în ultimul rând, antreprenorii sunt conectați la vocea consumatorului: reduc producția acelor bunuri și servicii pe care oamenii le consumă mai puțin în prezent (deoarece economisesc), și orientează resursele disponibile către concepția, dezvoltarea și producția acelor produse și servicii pe care ei consideră (din informații, experiență și intuiție) că oamenii le doresc sau le vor dori în viitor.

Structura producției se transformă organic, într-un proces de co-creație între antreprenori și consumatori, mediat de aur ca mediu de schimb în spațiu și timp.

Spre deosebire de sistemul descris mai sus, bazat pe bani naturali și proprietate privată asupra banilor, actualul sistem monetar cu bani politici (valute scriptice de stat), este viciat prin două aspecte:

1) Nu se respectă principiul proprietății private asupra banilor. Banii „depuși” în conturi bancare sunt în proprietatea băncilor, nu a „deponenților”. Băncile creează bani din nimic atunci când acordă credite, atât pentru consum cât și pentru producție. Creația de bani este complet decuplată de disponibilitatea resurselor economice reale. Creditele pentru investiții determină lansarea mai multor proiecte de dezvoltare și producție decât pot fi realizate cu resursele disponibile. Concomitent, creditele de consum încurajează consumul resurselor în prezent, în detrimentul angrenării lor în producție pentru consum viitor. Astfel disponibilitatea reală a resurselor, orientarea oamenilor către consum versus producție viitoare (economisire), disponibilitatea banilor-credit și valoarea dobânzilor sunt complet dezacordate între ele și decuplate de realitatea fizică. O bună parte din noile proiectele de dezvoltare și producție finanțate cu credit bancar sunt din start sortite eșecului, iar lipsa de armonie la nivelul structurii producției se oglindește într-o structură încâlcită de contracte legale de împrumut, imposibil de onorat pe termen lung.

2) Guvernul dirijează în mare parte activitatea economică între antreprenori și consumatori. De cele mai multe ori guvernul este corupt: el reprezintă interesele unor companii sau asociații patronale care caută avantaje economice, finanțate fie prin diverse ajutoare și subvenții, fie prin deduceri fiscale. Companiile „cu trecere” la stat produc și vând mai mult, în detrimentul celor fără influență, ceea ce generează o deviere de la alocarea resurselor în acord cu preferințele consumatorilor. Mai mult, companiile influente vând către stat produse pe care consumatorii nu le-ar cumpăra la prețul respectiv și în cantitatea respectivă. Cel mai grav, statul forțează prin lege populația să consume anumite produse!

Chiar dacă guvernul, într-un caz utopic, ar fi bine intenționat și nu ar reprezenta interesele unor grupuri și persoane influente, tot nu ar avea un efect benefic prin interpunerea propriilor decizii între antreprenori și consumatori. Guvernul transformă dialogul direct antreprenor-consumator într-un dialog autist, sau telefonul fără fir. Atunci când tehnocrații de stat decid în locul consumatorilor ce și cât trebuie produs, ei orientează producția conform preferințelor și viziunii lor subiective, care atunci când diferă de preferințele majoritare ale populației, generează nemulțumire și conflict social.

Rezolvarea ideală a problemei mai sus descrise este ca o masă critică de oameni să conștientizeze de la sine importanța unui sistem de cooperare economic bazat pe aur monetar, cu respectarea proprietății private asupra banilor. Statul este redus la rolul său de „arbitru”: un sistem legal care condamnă furtul, tâlhăria, înșelăciunea, agresiunea fizică, și utilizarea proprietății în moduri în care aduc stricăciuni proprietăților celorlalți, fără a se interpune în procesul de co-creație al structurii producției dintre producători și consumatori.

În absența acestei mase critice, conștientizarea nu poate fi decât individuală. Este responsabilitatea fiecărui om de a se proteja și de își proteja familia așa cum poate în actualul sistem social, căutând să se înconjoare de și să colaboreze cu persoane și întreprinderi cu o cultură economică similară, în cadrul unor societăți paralele.

Din punct de vedere economic, anticiparea recesiunilor economice cauzate de sistemul bancar și politic, precum și păstrarea unor economii asiguratorii în aur, reprezintă cel mai de bază kit de protecție al individului precaut.

Kit-ul premium include antrenarea deschiderii psihologice spre incertitudine, schimbare, adaptare, învățare continuă (inclusiv din propriile erori), cumpătare și hărnicie, capacitatea de a o lua de la capăt oricând și oriunde, toleranța față de oameni așa cum sunt ei, precum și formarea unui anturaj de persoane și organizații cu care putem colabora liber și cinstit în cadrul societăților paralele.