Acest articol reprezintă continuarea unui articol Gold’n’Roll din luna martie 2019, despre cursul spot al aurului. Începem cu un scurt glosar al termenilor frecvent utilizați în articol:
- Forward: un contract personalizat prin care vânzătorul se angajează să vândă cumpărătorului o cantitate de marfă sau active financiare, la o dată viitoare prestabilită, și la un preț prestabilit la momentul contractului;
- OTC (over-the-counter): modalitate de negociere și întocmire a contractelor forward, prin birouri de intermediere conduse în general de bănci sau organizații financiare specializate. Piața OTC londoneză intermediată de birourile băncilor membre LBMA (London Bullion Market Association), reprezintă centrul mondial al tranzacțiilor de aur forward;
- Future: contract de tip forward standardizat, tranzacționat pe piețe regulate și cu un grad relativ mare de transparență comparativ cu opacitatea piețelor OTC. Principala piață futures de aur este COMEX New York, parte a CME (Chicago Mercantile Exchange). Contractele future COMEX standard sunt de 100 de uncii troy de aur (aproximativ 3,1 kg), și au date standard de scadență la final de lună. Contractele future sunt tranzacționabile până la data scadenței („expirării”);
- Long și short: poziții de cumpărare, respectiv vânzare a aurului pe piețele forward și future. Un contract forward sau future are la orice moment două părți, anume un cumpărător long (care va primi aurul sau contravaloarea în dolari a contractului, la scadență) și un vânzător short (care va furniza aurul sau contravaloarea în dolari a contractului, la scadență);
- Preț spot: prețul la care aurul este achiziționat pe loc, în general pe piețe OTC, la un preț negociat pe moment (on the spot). Un număr restrâns de bănci londoneze membre LBMA negociază de peste 100 de ani un astfel de curs spot de referință, de 2 ori pe zi. În Asia, prețul spot de referință este cel stabilit pe piața aurului Shanghai Gold Exchange (SGE). În general prețurile future și spot converg spre data scadenței;
- Premium over spot: deoarece cotația sau prețul spot al aurului este de natură financiară, obiectele fizice din aur se vând la un preț real mai mare decât valoarea financiară a conținutului de aur. Tipic, prețul de rafinărie al lingourilor și monedelor de aur este cu câțiva dolari până la zeci de dolari peste cotația spot LBMA, pentru o bucată. Acest adaos include costul rafinării, costurile operatorii și profitul brut al rafinăriei. Premium-ul crește pe întreg lanțul de distribuție, incluzând costurile și profitul distribuitorilor și retailerilor. Atunci când cursul financiar spot al aurului nu reflectă stocul fizic real de lingouri și monede disponibile la vânzare, premium-ul poate crește mult peste valorile obișnuite de câteva procente.
Piețele de mărfuri forward și (mai ales) future răspund unei probleme reale a industriei miniere și a industriilor care folosesc mărfuri ca materie primă. Companiile miniere implicate în explorarea și exploatarea zăcămintelor cu conținut de aur sunt finanțate prin plasamente private și eventual publice de valori deosebit de mari, pentru a identifica rezervoare de aur și pentru a construi efectiv mine de aur. Capitalizarea necesară pentru o etapă de explorare este în general de ordinul zecilor de milioane de dolari și se poate întinde pe 10-20 de ani, iar capitalizarea necesară pentru evaluarea unui zăcământ identificat, obținerea tuturor permiselor de construcție și construcția efectivă a minei, este de ordinul sutelor de milioane de dolari pe mai mulți ani. Pentru a fi profitabile, companiile miniere trebuie să vândă aurul minat la un preț superior costului capitalului investit ajustat la valoarea prezentă a banilor (NPV, net present value). Companiile miniere și finanțatorii lor nu își permit să speculeze pe creșteri spectaculoase ale prețului aurului în viitor. Obiectivul lor este să își securizeze vânzarea producției miniere viitoare la un preț marginal superior investiției. Pentru etapele de explorare și pregătire a exploatării anterioare momentului demarării efective a extracției, există aranjamente de finanțare, precum royalties, prin care compania minieră își poate asigura vânzarea viitoare a producției cu un profit marginal, externalizând riscul variațiilor de preț al aurului către investitori cu apetit mai mare pentru risc. În perioada de extracție ce poate dura mai mulți ani sau decade, compania minieră dorește să vândă aurul forward sau future pe perioade tipice de până la 2 ani în viitor, cu prețul stabilit în prezent. Compania minieră achiziționează la rândul ei forward sau future materia primă necesară extracției, în principal carburant. Considerând costul salarial relativ stabil pe o perioadă de 2 ani în viitor, compania minieră își asigură și își stabilizează prin intermediul piețelor forward și future costurile de producție și venitul pe o perioadă rezonabilă în viitor, cu un profit marginal satisfăcător, transferând incertitudinea asupra variațiilor semnificative de preț ale petrolului și aurului către alți participanți la piață. Industria de extracție a aurului este aproape întotdeauna short aur și long petrol pe piețele forward și future de mărfuri.
La polul opus industriei extractive, se află industriile care utilizează aur ca materie primă. Marii producători internaționali de bijuterii și producătorii de componente electronice doresc să își asigure costurile de producție pentru mai multe luni, poate 1-2 ani în viitor, din nevoia de predictibilitate a venitului net dar și pentru a nu transfera experiența neplăcută a volatilității prețurilor către proprii clienți. Aceste industrii sunt aproape întotdeauna long aur pe piețele forward și future de mărfuri.
Rafinăriile primesc în general aur în vederea rafinării și prelucrării, facturând aceste servicii. Există situații în care rafinăriile dețin stoc propriu de aur, dar în general, fiind prestatori de servicii, nu au o nevoie permanentă de asigurare a prețului aurului. Unele rafinării realizează și activitate de distribuție, caz în care dețin stoc permanent de aur.
Distribuitorii internaționali de aur și alte metale prețioase sunt o categorie importantă de participanți la piețele forward și future. Aceștia dețin stoc de aur, achiziționat pe diverse canale: din producție minieră (rafinată), de la persoane care își vând lingourile și monedele de aur direct la distribuitor sau prin retaleri, de la case de amanet, de la producătorii de bijuterii (rebuturi rafinate), din industria electronică (aur reciclat și rafinat). Distribuitorii vând aurul direct către industrie (aur granule, lingou sau fir pentru producătorii de bijuterii și electronice), direct către consumator (mari magazine online de lingouri și monede de aur, propriile magazine fizice), sau prin intermediari precum retaileri de monede și lingouri de aur, bănci sau companii financiare specializate în vânzare către mari investitori privați și instituționali (fizic sau online). Deoarece dețin cantități mari de stoc, distribuitorii au nevoie să își asigure valoarea sa. Marii distribuitori de aur au o piață a lor internă de aprovizionare (numită secondary market, primary market fiind rafinăriile și monetăriile). Distribuitorii care au stoc lipsă se aprovizionează de la cei care au excedent de stoc. De multe ori însă acest secondary market nu este suficient pentru asigurarea stocului și a valorii sale. Un distribuitor care la finalul unei perioade (zi, săptămână, lună) rămâne cu stoc nevândut, îl vinde short forward sau future pentru a își asigura prețul. Un distribuitor care are o perioadă excepțională de cerere, își asigură long forward sau future deficitul de stoc. Obiectivul distribuitorului este să facă profit din diferența preț de vânzare către clienții săi (retail, clienți industriali, bănci) minus preț de achiziție (rafinării, retail), externalizând riscul variațiilor de curs al aurului. Distribuitorii de aur pot fi așadar net long sau net short aur pe piețele de forward și futures în funcție de volumul real al cererii de aur din piață, comparativ cu previziunile lor de stoc necesar.
Persoanele care economisesc în aur consideră, ca și noi, că acesta își păstrează puterea de cumpărare pe termen lung, reprezentând astfel o protecție împotriva inflației masei monetare și a prețurilor, precum și o protecție împotriva crash-urilor bursiere. Păstrarea lingourilor și monedelor de aur în depozite private, de către numeroase persoane și familii ce dețin averi, precum și de către companii de asigurări și pensii private de tradiție, este o practică veche de când lumea. În ultimii 20 de ani însă, odată cu financiarizarea și virtualizarea economiei, consultanții și brokerii fondurilor de investiții bancare și non-bancare promovează plasarea economiilor în instrumente financiare derivate de tot felul. A devenit o practică obișnuită pentru fondurile de asigurări de tip hedge fund, pentru bancherii privați (private bankers) și pentru „managerii de averi” să își îndrume clienții bogați să cumpere aur nu sub formă de lingouri și monede depozitate privat, ci sub formă de ETF-uri sau din piețele de forwards și futures. Despre ETF-uri am scris într-un articol Gold’n’Roll dedicat. Practica „economisirii” de aur forward și future prin hedge funds a devenit atât de comună, încât formează o categorie specială la COMEX numită „managed money”, aproape întotdeauna net long (în poziție de cumpărare pe contracte).
O altă categorie de participanți la piețele de forwards și futures este aceea a băncilor. Aceasta este și cea mai puțin transparentă categorie. Nu știm în ce măsură băncile speculează pe aceste piețe în nume propriu, sau execută comenzi de vânzare și cumpărare pentru clienții lor secreți. Deoarece băncile sunt intermediari de tranzacții pentru clienții lor atât la Londra cât și la New York, schimbând poziții COMEX future cu poziții OTC spot, ele sunt denumite „swaps” pe piețele de forwards și futures. La COMEX, categoria „swaps” a băncilor este aproape întotdeauna net short, motiv pentru care se speculează că băncile suprimă cursul aurului inundând piața cu poziții de vânzare al unui aur care nu există. Replica băncilor este că aceste poziții COMEX short reprezintă asigurarea unor poziții corespondente long pe piața de forwards OTC londoneză. Explicația băncilor nu poate fi verificată, deoarece piața OTC londoneză este complet opacă. Conform estimărilor internaționale, contractele londoneze de aur forward depășesc valoarea de 500 miliarde de dolari, o piață de 5-10 ori mai mare decât piața de futures COMEX. Putem spune despre COMEX că este vârful vizibil al unui aisberg. Partea invizibilă a pieței internaționale de derivate pe aur este mult mai mare.
Toate categoriile mai sus descrise de „actori” pe piețele de aur forward și future nu ar fi suficiente pentru a menține un echilibru rezonabil între shorts și longs, respectiv o stabilitate rezonabilă a prețului aurului, necesară atât industriei cât și persoanelor și instituțiilor care economisesc în metalul galben. Lichiditatea și stabilitatea piețelor de aur este în bună parte asigurată de o ultimă categorie, foarte importantă, de participanți: speculatorii.
Speculatorul joacă un rol important în relativa stabilitate a prețurilor mărfurilor în general, deoarece cumpără o marfă atunci când consumatorii o doresc mai puțin, respectiv vând atunci când consumatorii o doresc și sunt dispuși să plătească (relativ) mult pentru ea.
Speculatorii acționează ca un „rezervor” (buffer) care absoarbe marfă de la producători atunci când achizițiile din partea consumatorilor reali scad, respectiv furnizează marfa necesară consumatorilor reali atunci când capacitatea producătorilor de a livra este depășită.
În paranteză, subliniem că noțiunile de cerere și ofertă nu au sens în absența unui preț. Prețul unei unități dintr-o marfă variază între cel mai mare preț pe care este dispus să îl ofere un cumpărător pe piață (bid), și cel mai mic preț pe care îl cere un vânzător pe piață (ask). Volumul de tranzacții este cu atât mai mare cu cât această bandă este mai mare. Numărul de vânzări este întotdeauna egal cu numărul de cumpărări, și reprezintă evident numărul de tranzacții (orice tranzacție este simultan o vânzare și o cumpărare). Un preț suficient de mare l-ar motiva pe orice deținător al unei cantități dintr-o marfă, să vândă. În același timp există un preț suficient de mic, la care orice potențial consumator al unei mărfi și-ar procura necesarul pentru consumul curent și rezerva maximă pe care o consideră utilă. Cererea ar avea un maxim la cantitatea la care consumatorii nu ar mai avea pur și simplu ce face cu respectiva marfă (limita de utilitate). Dacă volumul total existent în lume dintr-o marfă nu depășește limita de utilitate (nu este atât de multă marfă încât nimeni nu ar mai avea ce face cu ea), atunci se poate spune că cererea de marfă este egală cu oferta de marfă și este egală cu cantitatea totală existentă din acea marfă. Mai precis, oferta dintr-o marfă este egală cu cantitatea totală existentă din respectiva marfă dacă prețul tinde la o valoare foarte mare (să spunem infinit), iar cererea pentru respectiva marfă este egală cu cantitatea totală utilă existentă, dacă prețul tinde la zero. Iată că oferta și cererea nu pot fi disociate de un preț. Întrebarea legitimă este următoarea: care este oferta, respectiv cererea pentru o marfă, la un preț p. Există un număr de potențiali vânzători la acest preț p, care ar vinde o cantitate c_vânzare. Oferta este deci p * c_vânzare. Similar, oferta la prețul p este p * c_cumpărare. Volumul de marfă tranzacționată la prețul p va fi minimul dintre cantitatea vandabilă, c_vânzare, respectiv cantitatea cumpărabilă, c_cumpărare, la acest preț p. Există un preț p_max peste care c_cumpărare devine 0, și un preț p_min sub care p_vânzare devine 0. Peste p_max și sub p_min, numărul tranzacțiilor este 0.
În absența speculatorilor, modalitatea prin care numărul tranzacțiilor se poate menține atunci când producătorii și consumatorii nu se mai suprapun ca evaluare a unei mărfi în banda „cel mai mic ask – cel mai mare bid”, este ca banda să se lărgească: fie producătorii se mulțumesc cu un preț mai mic (ask scade), fie consumatorii oferă mai mult (bid crește). Numărul sau volumul tranzacțiilor poate fi critic pentru aprovizionarea unei industrii sau a unei nevoi de consum, iar lărgirea bandei ask–bid pentru asigurarea volumului înseamnă o creștere a volatilității prețului. Speculatorii intră pe piață cu poziții adiționale de vânzare sau cumpărare în banda ask–bid existentă, asigurând volumul de tranzacții necesar atunci când, în absența lor, producătorii ar fi trebuit să se mulțumească cu mai puțin, sau cumpărătorii să plătească mai mult.
Un alt rol al speculatorilor este acela de arbitraj de preț între diverse regiuni, sau diverse piețe competitive în aceeași regiune. Speculatorii cumpără marfa din regiunea sau de pe piața cu preț mai mic, și o vând în regiunea sau pe piața cu preț mai mare. Prețul fiind o exprimare a valorii subiective a participanților la piață, putem spune că speculatorii iau marfa de la oamenii și întreprinderile care o apreciază mai puțin, și o duc la oamenii și întreprinderile care o apreciază mai mult, câștigând un comision „de arbitraj” pentru serviciul de a distribui resursele în funcție de aprecierea lor pe piață. Speculatorii acționează ca un rezervor de marfă care aprovizionează fie producătorul cu cerere, fie consumatorul cu stoc disponibil, atunci când există un dezechilibru semnificativ între producători și consumatori într-o regiune sau pe o piață anume. Așadar speculatorii reduc măsura în care producătorii pot fi într-o poziție „de forță” față de consumatori, sau invers, într-o regiune sau pe o piață anume. Prin arbitraj, speculatorii tind să prevină extremele de preț pentru o marfă într-o anume regiune sau piață, comparativ cu media globală.
În paragrafele de mai sus am demonstrat importanța speculatorilor la scară globală, pentru asigurarea stabilității prețurilor și menținerea unei rezerve necesare de mărfuri în timp și inter-regional. Specula devine nocivă atunci când se transformă în înșelătorie, adică speculatorii tranzacționează mărfuri în cantitate sau calitate diferită de cea declarată, sau tranzacționează mărfuri fictive. Regretabil, mai mult decât orice altă marfă, aurul este subiectul speculei înșelătoare practicată în principal de bănci. Această formă de înșelătorie este suficient de subtilă și greu de probat, pentru a nu intra sub incidența unor acțiuni juridice în vederea suspendării piețelor de aur fictiv. Este adevărat și că participanții industriali la piețele forward și future de aur, companiile miniere, distribuitorii și producătorii de bijuterii și electronice, închid ochii la acest subiect. O fac deoarece au nevoie de aceste piețe pentru asigurare la variații de preț, și nu au o soluție alternativă pentru a rezolva problema.
Înainte de a adresa miezul problemei, este necesar să înțelegem că piețele de forwards și mai ales futures sunt mecanisme de asigurare la variațiile de preț ale unei mărfi (aurul în cazul nostru), atât pentru participanții industriali la piețe, cât și pentru fondurile de investiții de tip hedge funds. Băncile în principiu sunt intermediari, iar speculatorii sunt „pariori pe prețul viitor”. Piețele de forwards și mai ales futures NU sunt destinate schimbului efectiv de mărfuri. Important de notat, un contract forward sau future NU obligă partea short a contractului să livreze la scadență cantitatea de marfă stabilită în contract, și partea long să plătească suma de bani prestabilită pentru valoarea mărfii. Obligația contractuală este ca la scadență, partea care deține poziția short în contract, să vândă părții care deține poziția long, cantitatea de marfă stabilită la prețul stabilit. Vânzarea nu înseamnă neapărat livrare. Actul de vânzare este uzual încheiat prin plata de către o parte către cealaltă, a diferenței dintre prețul prestabilit în contract și prețul spot la momentul scadenței. Exemplificăm cu un contract de 100 de uncii de aur, și preț prestabilit de 1900 dolari uncia. La data scadenței, cumpărătorul (long) ar trebui să îi plătească vânzătorului (short) 100 * 1900 dolari, primind în schimb cele 100 de uncii de aur achiziționate. Dacă la momentul scadenței prețul spot al aurului a crescut la 1950 dolari uncia, poziția long ar trebui să se bucure de un „câștig” de 50 dolari la uncie (deoarece a stabilit din trecut un preț mai mic de cumpărare), iar poziția short înregistrează o „pierdere” de 50 de dolari la uncie (a vândut la un preț prestabilit mai mic decât prețul spot la momentul actului vânzării). Așadar partea short îi plătește părți long 100 * 50 = 5000 dolari, contractul forward sau future fiind astfel reglat. Dacă în schimb prețul curent al aurului la scadență este de 1850 dolari uncia, în scădere față de prețul prestabilit, situația se inversează. Partea long este cea care îi plătește părții short diferența de 5000 de dolari pe contract. Așadar, deși contractul forward sau future obligă contractual ambele părți să se angajeze într-un contract de vânzare-cumpărare la termen, dacă ambele părți cad de acord să regleze respectiva vânzare-cumpărare prin compensare voluntară și reciprocă, prin plata diferenței dintre prețul prestabilit și cel curent, este absolut legal să o facă.
Evident, există riscul ca piețele de futures să se transforme în piețe de mărfuri fictive, utilizate doar pentru asigurări și speculă, deconectate de existența reală în cantitate și calitate a mărfurilor tranzacționate. Pentru a păstra lumea financiară conectată la stocul de mărfuri din lumea fizică reală, instituțiile care operează aceste piețe se bazează pe două mecanisme:
- EFP (Exchange For Physical): oricare parte din contract poate solicita livrarea metalului la scadență, sub formă de lingouri, în schimbul obișnuitei compensări reciproce în dolari. În acest caz, contractul își schimbă natura de future, devenind un contract EFP negociabil între părți. Partea short, dacă nu are la îndemână aur fizic, poate căuta să își vândă poziția la un preț de discount către un distribuitor sau o rafinărie. Partea long, dacă nu dorește să primească fizic aurul deoarece nu are unde să îl stocheze și nu intenționează să acumuleze stoc de lingouri, poate de asemenea să își negocieze în privat vânzarea poziției, la preț de discount, către un distribuitor în deficit de inventar sau către un producător industrial de bijuterii sau componente electronice. În orice caz, pentru a nu influența cursul metalului pe piața de futures, tranzacția EFP „se mută” în afara pieței, prețul și condițiile de livrare fiind negociate în privat de către părți fără a fi publice;
- Declararea stocurilor și locațiilor de depozitare a mărfurilor pentru pozițiile short: a fi naked short, sau descoperit, este o practică interzisă pe piețele de forwards și futures. Nu poți vinde o marfă pentru care nu ai nici o sursă asigurată. A vinde ceva ce nu ai și nu poți demonstra că poți obține înseamnă a vinde ceva fictiv – definiția înșelăciunii.
Există semne vizibile pe piața financiară a aurului, că stocul fizic de metal nu acoperă pozițiile forward și future declarate „oficial”. Contractele finalizate prin EFP reprezintă sub 5% din volumul de contracte future COMEX. În general, peste 95% sunt finalizate prin compensare reciprocă în dolari. În foarte rarele situații în care volumul de solicitări de livrare prin EFP din partea pozițiilor long crește substanțial, precum în primăvara anului 2020 în contextul pandemiei de coronavirus, apar întârzieri în termenele de livrare, vânzătorii plătesc un premium over spot excepțional de mare pentru a achiziționa metal de la rafinării sau distribuitori în vederea livrării, iar rafinăriile lucrează zi și noapte pentru a rafina și turna în formă de lingouri standard COMEX (400 uncii sau 1 kg) tot ce adună din reciclare și achiziții retail de la oameni care vând lingouri, monede și bijuterii pentru a profita de creșterea cursului și a prețului over spot.
Diferite estimări realizate pe baza volumului de contracte forward și future înregistrate de către Banca Reglementărilor Internaționale (BIS) și extrapolând la alte piețe ne-incluse în acest studiu, conduc la o valoare între aproximativ 6000 și 12000 tone de aur ce ar trebui înregistrată ca inventar pentru piețele de derivate. Însumând tot aurul declarat de către Banca Angliei și alte bănci și depozite private autorizate să dețină inventar pentru piețele OTC Londra și COMEX, și scăzând aurul care în mod normal este alocat băncilor centrale și ETF-urilor, mai rămân aproximativ 1000 de tone de aur disponibile înregistrate ca inventar, care ar trebui să acopere contracte forward și future pentru de 6-10 ori această cantitate. Din acest motiv, se spune (iar voci din interiorul băncilor confirmă) că băncile centrale și ETF-urile oferă aur în leasing pentru susținerea pozițiilor short pe piețele de forwards și futures. Există astfel o presiune de sub-evaluare a cotației aurului, bazată pe un stoc de metal practic re-ipotecat, sau cuantificat de mai multe ori (considerat activ, concomitent, pe balanța a două sau mai multe companii sau instituții). Teoria acestei fraude, cu o manifestare atât de vizibilă în prețul și disponibilitatea lingourilor și monedelor de aur pe piața fizică, nu poate fi probată deoarece contractele băncilor centrale și contractele forward OTC sunt secrete.
Sunt deci aceste două mecanisme, EFP și declararea inventarului pentru pozițiile short, suficiente pentru a asigura o ancorare a valorii derivatelor financiare pe mărfuri în general și aur în particular la stocul fizic real? Dincolo de posibila fraudă a re-ipotecării aurului din inventare, este foarte posibil ca băncile, să fi găsit o altă soluție „creativă” de a ocoli subtil aceste mecanisme. Astfel ajungem la miezul problemei: așa-zisele conturi „nealocate” de aur, oferite de băncile membre LBMA. O persoană sau o instituție care deschide un astfel de cont, „cumpără aur” de o anumită valoare, fără ca banca să aibă efectiv aurul. Practic, banca are o datorie către titularul contului, denominată în uncii, kilograme sau tone de aur. Atunci când titularul dorește să își „retragă” aurul în totalitate sau parțial, banca are posibilitatea contractuală de a oferi titularului nu aur, ci contravaloarea aurului în dolari la prețul spot de la momentul retragerii. Băncile preferă aproape întotdeauna să plătească dolari și nu aur, pentru că pur și simplu nu au aur. Conturile „nealocate” de aur reprezintă astfel nimic mai mult decât o expunere la cotația aurului, un instrument derivat corelat cu prețul aurului. Alternativa la conturile „nealocate”, anume conturile alocate de aur în care titularul cumpără fizic lingouri de aur existente și păstrate în custodia băncii, nu sunt deloc promovate de bănci. Revenind la conturile „nealocate”, titularii acestora pot declara că au aur deși nu au. Ei pot folosi aceste „dețineri” de aur ca asigurare (contrapartidă, colateral, hedge) pentru poziții short (de vânzare) pe piața de futures COMEX. Scopul este de a specula pe diferența dintre prețul spot londonez și prețul COMEX future, așa-zisul spread.
Schema de lucru a băncilor este următoarea: un birou de tranzacționare al unei bănci de investiții se împrumută în dolari de la o bancă comercială (cu dobândă aproape zero), și folosește dolarii pentru a deschide un cont „nealocat” de aur la o bancă LBMA. În paralel, biroul „vinde” aur short future la COMEX, câștigând un comision din arbitraj spot–future care îi permite să înregistreze profit după plata infimei dobânzi la creditul în dolari. Birourile de tranzacționare pot coordona perioada de scadență a contractelor future cu retrageri – practic de dolari – din conturile „nealocate” de aur, având libertate pe ambele instrumente: pot vinde oricând pozițiile în contractele future și pot adăuga sau retrage așa-zis aur din conturile „nealocate”. Profitul este asigurat, și este cu atât mai mare dacă biroul nu speculează pe spread-ul spot–future, ci îl determină „jucând” la ambele capete: Londra și New York. Băncile utilizează accesul privilegiat la informații (insider info) și posibilitatea de a iniția mișcări de preț coordonate pe ambele piețe, manipulând astfel piețele și cotația aurului în propriul interes. Aceste manipulări nu sunt o teorie a conspirației. Băncile Barclays, UBS, HSBC, Citi, Merrill Lynch, Société Générale, Deutsche Bank, Bank of Nova Scotia și JP Morgan au fost sau sunt anchetate pentru manipularea piețelor futures, inclusiv de aur COMEX, amenzile ajungând până aproape de 1 miliard de dolari în cazul JP Morgan. Relațiile dintre conducerile birourilor de tranzacționare ale băncilor și piețele de aur sunt bine cunoscute. De exemplu Michael Nowak, director al biroului de tranzacționare de metale prețioase al JP Morgan și principalul acuzat în cazul de manipulare al cursului aurului, a fost unul dintre directorii LBMA până la înlăturarea sa în contextul anchetei.
Pozițiile short future COMEX plasate de către birourile de tranzacționare ale băncilor ca hedge la conturile „nealocate” de aur în Londra, având în vedere că aurul nu există nicăieri în realitate, putem spune că sunt practic naked short. Conturile „nealocate” de aur sau pozițiile long forward pe piața OTC londoneză sunt acceptate însă ca asigurare pentru pozițiile short COMEX, astfel încât acestea nu sunt considerate „oficial” a fi naked. Este un artificiu, cum am spus suficient de subtil și greu de probat având în vedere lipsa de transparență a pieței OTC londoneză, ce permite alimentarea pieței de futures COMEX cu așa-zis „aur sintetic” (synthetic gold) „aur de hârtie” (paper gold) sau aur fictiv.
Băncile care operează așa-zisele conturi „nealocate” de aur trebuie să se asigure la rândul lor la variații ale cotației aurului. În esență, pentru bancă, un astfel de cont este un pasiv (liability) sub forma unui împrumut denominat în aur. Banca are nevoie de un activ (asset) corelat cu prețul aurului, pentru asigurare. Acest activ ar putea fi o poziție long future în aur COMEX. Având în vedere că prețul aurului future (lucru valabil pentru orice marfă) este de regulă mai mare decât prețul spot, fenomen numit contango, și considerând un cost al operării contractelor pe piața COMEX superior comisionului perceput de bancă pentru contul de aur „nealocat”, o astfel de asigurare nu este în general eficientă. Băncile au alte modalități de a asigura conturile „nealocate” de aur, în general aranjamente private forward pe piața OTC londoneză, împrumuturi oferite cu garanție în aur fizic, sau finanțarea inventarului de aur pentru întreprinderi (companii miniere, mari producători de bijuterii și electronice, distribuitori, rafinării și monetării). Astfel de împrumuturi-activ aduc comision băncii, precum o face și pasivul cont „nealocat” de așa-zis aur, astfel încât banca operează în profit per ansamblu.
Trăgând linie, marile bănci de investiții membre LBMA (numite și bullion banks) nu au motive reale de a cumpăra aur long pe piața de futures COMEX, dar birourile lor de tranzacționare vând frecvent aur short la COMEX în schema de arbitraj spot–future. Astfel, categoria swaps a băncilor este aproape întotdeauna net short în aur COMEX, alimentând scenariul unui mecanism coordonat de suprimare a cursului aurului. Fără a putea proba acest lucru, ne abținem de la o concluzie. Menționăm însă că noul regulament bancar Basel III NSFR limitează substanțial capacitatea băncilor LBMA de a opera conturi „nealocate” de așa-zis aur la Londra.
În încheiere, Gold’n’Roll recomandă persoanelor și fondurilor de investiții, asigurări și pensii, evitarea oricăror forme de achiziții de „aur financiar”, fie el ETF-uri, futures sau alte forme de instrumente derivate. Recomandăm economiile în lingouri și monede de aur fizic. Pentru valori mari, recomandăm păstrarea în siguranță a aurului într-un spațiu special destinat depozitării metalelor prețioase.
