Dacă o creștere a prețurilor se manifestă temporar, privește numai anumite produse, și este reversibilă, ne putem imagina cauza acestei creșteri ca fiind o mai mare apreciere a respectivelor produse de către cumpărători, sau o constrângere a disponibilității lor (respectivele produse se găsesc mai rar).
O creștere temporară și reversibilă a tuturor prețurilor poate fi cauzată de un eveniment natural sau social de o deosebită amploare, care face ca producția totală a tuturor bunurilor în societate să fie temporar diminuată.
Dar dacă creșterea prețurilor este (ținând cont și de variațiile sezoniere) ireversibilă, privește ansamblul mărfurilor, bunurilor, serviciilor și salariilor, și se manifestă pe termen lung, cu siguranță cauza fundamentală constă în creșterea masei monetare (producția de bani) de către sistemul bancar.
Este de ajuns să ne uităm la masa monetară în lei, euro sau dolari în ultimii 30 de ani, pentru a înțelege că creșterea continuă a prețurilor de-a lungul întregii noastre vieți este consecința directă a producției de bani politici (așa-ziși bani „discreționari”, „fiduciari”, „fiat”, „bani-credit”):
Argumentul conform căruia prețurile cresc continuu deoarece calitatea produselor existente pe piață evoluează odată cu avansul tehnologic, a fost invalidat în acest articol despre „ajustările hedonice” ale prețurilor. Oricum, prețurile cresc constant și pe termen lung chiar și „ajustate hedonic”.
Următorul grafic al Băncii Angliei ne arată că epoca inflației continue a prețurilor este un fenomen specific ultimilor 50 de ani, perioadă care a coincis cu abandonul total al aurului monetar (graficul nu include creșterea post-pandemică a prețurilor):
Mitul conform căruia dezvoltarea tehnologică „fără precedent” a ultimilor 50 de ani ar fi o consecință a inflației banilor și a prețurilor nu are susținere istorică. Renașterea și revoluțiile industriale din secolele XVIII și XIX au fost de asemenea perioade de dezvoltare tehnologică „fără precedent” la vremea lor, perioade în care produsul intern brut a crescut exploziv deși prețurile au rămas relativ constante pentru sute de ani, iar mediul de schimb și economisire consta în bani metalici sub formă de argint, aur sau ambele. Este o dovadă istorică pe care economia politică încearcă să o mușamalizeze prin tăcere, falsificare sau explicații „abramburești”, deoarece nu este una convenabilă guvernelor și băncilor centrale.
Înainte de a enumera consecințele culturale ale inflației, menționăm cele două mecanisme prin care sunt produși bani (crește masa monetară):
- Creația de bani-credit de către băncile comerciale: de fiecare dată când se întocmește un contract de împrumut de bani de la o bancă, suma creditată apare în existență, din nimic, sub forma unui așa-zis „depozit bancar”;
- Creația de bani-credit de către băncile centrale: în plus de creația monetară asociată creditelor directe oferite de către băncile centrale băncilor comerciale, băncile centrale creează din nimic bani cu care cumpără din piață datorie publică (titluri sau obligațiuni de stat), dar și privată (titluri sau obligațiuni private, instrumente derivate ale creditelor ipotecare). Aceste manipulări ale masei monetare și valorii activelor financiare de către băncile centrale, tipice ultimilor 14 ani, permit menținerea dobânzilor la un nivel deosebit de scăzut, care nu reflectă nici preferința de timp a oamenilor, nici disponibilitatea bunurilor de consum sau de producție achiziționate în urma împrumuturilor, și nici măcar nu „acoperă” creșterea accelerată a prețurilor.
Când analizăm consecințele culturale ale inflației, trebuie să avem în vedere mai întâi ce experimentează oamenii din punct de vedere monetar în mod conștient, prin observație, zi de zi și de la an la an, apoi modul în care oamenii răspund prin acțiune la stimulii prețurilor care cresc mereu și dobânzilor foarte mici. Ne interesează cum își adaptează oamenii, în calitate de consumatori sau de decidenți în conducerea întreprinderilor și a guvernelor, modul de gândire și de acțiune în contextul:
- Creșterii continue a prețurilor tuturor bunurilor de consum și de producție, în episoade mai lente sau mai accelerate, urmate de creșterea salariilor ca preț al muncii;
- Ofertei aproape nelimitate de împrumuturi cu dobânzi foarte mici, pentru aproape orice.
Iată așadar lista celor mai marcante consecințe culturale ale inflației:
- Consum înainte de producție
- Scăderea gradului de independență economică a individului
- Risipa economică prin financiarizare excesivă
- Goana maladivă după „creștere”
- Avântul socialismului
- Iresponsabilizarea individului și conflictul social
- Creșterea în amploare și durată a războaielor
Din cauza disponibilității aproape nelimitate a banilor-credit, oamenii au încetat în mare parte să mai strângă bani pentru orice. Achizițiile în rate permit cumpărătorilor să se bucure de posesia unor bunuri și servicii înainte să le plătească. Situația devine tensionată atunci când durata de viață a bunului achiziționat este mai scurtă decât perioada ratelor. Am cunoscut frustrarea celor care au plătit rate 2 ani pentru aparate casnice care le-au devenit inutile după un an, dar și frustrarea celor care au plătit 6 luni rate pentru o vacanță deja consumată. Din păcate mulți oameni au credința eronată că comercianții „fac bani” din vânzarea mai scumpă a bunurilor și serviciilor în rate, investiția inițială în achiziția acestor bunuri sau servicii la preț întreg (mai mic) fiind a comerciantului, din propria „avere”. În realitate, de cele mai multe ori, achiziția se face prin credit bancar iar dobânda eșalonată îi revine în întregime băncii. Ce câștigă comerciantul din asta? Faptul că face vânzări, deoarece consumatorii se îngrămădesc acolo unde pot beneficia de bun sau serviciu imediat, urmând a plăti ulterior ratele. Comerciantul care refuză să intre în jocul creditării deoarece nu dorește să încurajeze consumul impulsiv pe credit riscă eliminarea din piață, fiind marginalizat chiar de consumatorii care se îngrămădesc la ratele concurenților.
Aceeași situație este valabilă pentru achiziția de imobile: vânzătorii care nu acceptă credite și doresc banii jos, bani în prealabil economisiți de cumpărători, trebuie să se mulțumească cu un preț mai mic și un timp de așteptare mai mare până vând. Concurența creditului bancar este pur și simplu prea puternică, cererea pentru credite imobiliare la dobânzi derizorii devenind normă culturală.
Un calcul simplu ne demonstrează de ce un tânăr de 25 de ani cu numai un an de experiență în muncă, la o companie mare care plătește cât de cât bine, preferă să „se lege” de un contract de împrumut pe 30 de ani pentru a avea „propria lui casă”. Anticipând o inflație anuală de 5% a prețului imobiliarelor, se poate calcula că prețul acestora se va dubla în aproximativ 15 ani, iar în 30 de ani va fi de 4 ori mai mare. Așadar este de preferat un împrumut bancar prin care practic în 30 de ani plătești apartamentul dublu, decât să plătești chirie și să strângi bani în același timp. Decizia se justifică chiar și pentru o creștere a prețurilor anuală de 2,5%, adică o dublare a prețului locuințelor în 30 de ani. Bineînțeles deprecierea anuală a stării imobilului și investițiile necesare pentru îl lăsa „ca nou” generației următoare nu contează, căci cine mai gândește inter-generațional în epoca culturală a inflației? Degradarea parcului imobiliar este o problemă sistemică ce rezultă din pierderea completă din vedere a deprecierii bunurilor de capital durabile (imobilele) și a nevoii de mentenanță și modernizare la nivel de structură, nu numai de finisaj.
Așadar o rată fixă pentru 30 de ani avantajează clar debitorul (persoana împrumutată), deoarece în epoca creșterii continue a prețurilor și a salariilor, o rată fixată astăzi este un chilipir de plătit peste 10, 20 sau 30 de ani. Tânărul de 25 de ani din exemplu se așteaptă ca salariul său să crească anual nu numai prin ajustare cu creșterea prețurilor, dar și prin dobândirea de experiență și avans profesional. Ceea ce tânărul nostru consideră a fi o ofertă de nerefuzat (creditul ipotecar), îl leagă însă de locația locuinței sale și de avansul profesional în cadrul corporației angajatoare, din nevoia de securizare a venitului pentru plata ratelor, exact în acea perioadă a vieții în care mobilitatea geografică și profesională pentru a experimenta și a își descoperi vocația este cea mai importantă. Decada cea mai prielnică din viață pentru independență economică și profesională devine o decadă a dependenței.
Creditul bancar atrage atât comercianții cât și indivizii în jocul creditului, deoarece creditul bancar cu dobânzi derizorii devine sursa principală prin care se poate achiziționa orice și investi în orice. Cine nu se finanțează prin credit pierde accesul la resurse sau le obține mai târziu, cu un cost mai mare. Acest lucru este valabil și pentru întreprinderile producătoare, fenomen care generează crizele recurente de credit (boom–bust) explicate succint în acest articol Gold’n’Roll din 2019.
Deoarece obținerea creditelor bancare a devenit practic o necesitate pentru a achiziționa resurse și pentru a finanța proiecte antreprenoriale de către întreprinderi, și deoarece comercianții au nevoie de credite pentru inventar – „cine nu intră în jocul creditelor iese din piață” -, un număr tot mai mare de oameni este atras în sectorul financiar. Situațiile financiare ale întreprinderilor nu mai au rolul de a oferi vizibilitate asupra stării capitalului real și asupra gradului de eficiență operațională, ci sunt manipulate astfel încât să arate bine pentru aplicațiile la finanțări din credit bancar. Dacă bursele erau odată locul de întâlnire al posesorilor de economii reale, în căutare de dividende, cu antreprenorii dornici să atragă investiții în producție și comerț, în prezent acestea au devenit piețe de derivate de credit bancar. Se acordă credite bancare cu dobânzi derizorii, banii-credit fiind investiți în indici și fonduri bursiere al căror randament este asigurat prin injecția necontenită de masă monetară în sistem. Inflația prețului activelor financiare este mai mare decât dobânda împrumuturilor accesate pentru achiziția lor, generând astfel profit. Întreaga societate a fost atrasă, printr-un fenomen cultural, într-o schemă Ponzi pe care nu o recunoaște și care se va sfârși în momentul în care sistemul bancar încetează să o mai alimenteze accelerat cu inflație monetară – în momentul în care banii care intră sunt mai puțini decât banii care ies.
Este alarmantă risipa resurselor intelectuale care în loc să își pună mintea la contribuție pentru a inova produse, servicii și tehnologie pentru oameni, inovează scheme financiare de manipulare a cifrelor pentru a obține credite bancare, pentru a plăti mai puține taxe și pentru a crește valoarea acțiunilor pe piețele bursiere.
În altă ordine de idei, consumul sau investiția înaintea plății conduc și la alergatul ulterior după resursele necesare rambursării creditelor. În mediul profesional, suntem puși în situația de a face sprint după sprint de efort muncitor pentru a livra rezultatele promise creditorilor, astfel încât ratele sau obligațiunile să fie plătite la timp cu dobânda aferentă. În caz contrar, departamentele financiare ale întreprinderilor trebuie să „optimizeze” rezultatele în vederea refinanțării creditelor și a obligațiunilor. Pentru a crește continuu valoarea acțiunilor, rezultatele trebuie depășite în fiecare trimestru. Atingerea sau depășirea rezultatelor anunțate în prealabil nu mai este o preferință, ci o obligație. Din cauza inflației prețurile cresc, salariile cresc, deci costurile cresc, deci vânzările trebuie să crească și ele. Continuu. Dacă producția și vânzările nu cresc, trebuie să muncim mai mult și mai repede, să ne depășim limitele.
Inflația și financiarizarea excesivă a economiei au condus și la pierderea independenței individului în ceea ce privește propriile sale economii pe termen lung. Deoarece puterea de cumpărare a banilor-credit scade an de an, oamenii nu mai pot economisi în bani așa cum o făceau odată. Oamenii sunt atrași de nevoie și cultural în financiarizarea economiilor lor. Pensiile tuturor sunt acum investite în credite și fonduri de acțiuni, viitorul nostru depinzând astfel de starea financiară a organizațiilor și întreprinderilor în care suntem investiți, forțați de lege sau de inflație.
Inflația și consecința sa directă, financiarizarea economiei, conduc la iresponsabilizarea individului. Atât timp cât individul economisește pentru achiziții sau investiții viitoare, pentru pensie sau pentru moștenire, acesta este responsabil de acțiunile sale prezente în raport cu bunăstarea sa și a familiei sale în viitor. Mediul inflaționist prezent împinge întreprinderile și indivizii să se finanțeze prin credit și să investească în instrumente cu risc precum obligațiuni și acțiuni. Individul își deleagă astfel forțat bunăstarea sa viitoare unor terțe părți și se derogă de la propria responsabilitate, având pretenția ca statul, „societatea” sau „economia” să fie dirijate politic astfel încât investițiile sale să se aprecieze în viitor, și sub nici o formă să nu aibă pierderi.
Astfel inflația conduce nu numai la financiarizarea excesivă a societății, ci și la politizarea excesivă a sa. Politizarea este posibilă și prin faptul că având acces la o fabrică de bani cu cost de producție practic zero, anume banca centrală cu tiparnița sa digitală, statul poate să își finanțeze cheltuielile populiste nu prin taxare, ci prin inflație.
Acest grafic istoric ilustrează în ce procent cheltuielile statului federal american au fost finanțate prin credit și inflație, față de taxe:
Până la mijlocul secolului trecut creditul privat și inflația monetară au fost utilizate aproape exclusiv pentru a finanța războaie, ulterior războaielor statele realizând excedent bugetar din taxe pentru a plăti măcar parțial creditorii (cealaltă parte fiind plătită din producția monetară a băncilor centrale). Din anii 1950 statele au început să finanțeze prin credit privat și inflație monetară politici socialiste de amploare tot mai mare. Prin creșterea necontenită a prețurilor, an de an finanțăm politicile statului îndreptate spre a ne uzurpa propriile drepturi naturale la liberă expresie, liberă mișcare și liberă întreprindere, toate derivate din dreptul fundamental la proprietate asupra propriului corp și asupra posesiunilor materiale care ne aparțin. Mai mult, în contextul creșterii accelerate a masei monetare și scăderii în consecință a dobânzilor la valori derizorii începând din 2008, ponderea economiilor private în finanțarea deficitelor bugetare a scăzut drastic. Începând din anul 2020, deficitele bugetare tot mai mari sunt finanțate aproape exclusiv de tiparnițele digitale ale băncilor centrale.
Un război nu poate dura mai mult decât părțile implicate sunt motivate să îl finanțeze. Dacă războaiele ar fi finanțate numai din taxe, împrumuturi private și contribuții voluntare (precum achiziția de timbre), cu siguranță acestea nu ar dura mai mult de câteva săptămâni sau luni și ar înceta cel mai probabil în momentul în care conștiința i-ar îndemna pe oameni să nu mai finanțeze distrugeri în masă de bunuri și vieți omenești. În schimb, tiparnițele băncilor centrale și creația nelimitată de bani-credit permit statelor să își atragă resursele necesare susținerii războaielor și a distrugerii de bunuri și vieți omenești pe o durată și la o scară altfel imposibilă, practic până la epuizarea totală a oricăror resurse.
În încheiere, putem rezuma întreaga argumentație la ideea că popularitatea culturală a inflației derivă din faptul că o mașină de făcut bani poate plăti orice, oricui. Ispita banilor ieftini atrage indivizi și grupuri de interese într-un continuu conflict politic și social pentru accesul la tiparnița digitală. Reversul inflației este mai puțin plăcut, motiv pentru care oamenii refuză să îl conștientizeze: cel ce are puterea să îți dea tot ce vrei, are puterea să îți ia tot ce ai.
RO 
EN 