Basel III, cântecul de lebădă al mafiei bancare în comerțul cu aur

Dacă economisiți în lingouri și monede de aur, aveți trei opțiuni pentru păstrarea în siguranță a acestora:

Păstrarea în propria locuință: în funcție de cantitatea de metal prețios, poate fi preferabilă instalarea unui seif și a unui sistem de supraveghere și alarmă, de către o firmă de securitate;
Păstrarea în căsuțe de valori bancare: este bine de știut că acestea au un grad de fraudă de ordinul procentelor și nu sunt asigurate. Costul de depozitare este piperat. Băncile și statul care le reglementează și le supraveghează nu au fost niciodată în istorie prietenoase cu aurul, iar asigurarea conținutului este greu de obținut și excesiv de scumpă;
Păstrarea aurului în custodie, sub formă alocată, într-un depozit privat de mare securitate precum cel propus de Gold’n’Roll. Lingouri și monede de aur sunt stocate unul peste altul pe rafturile seifurilor, sortate pe produs (de exemplu toate lingourile de aur Argor-Heraeus de 5 grame și finețe 999.9 sunt stocate unul peste celălalt pe un raft). Aurul este în întregime proprietatea clienților: este păstrat în custodie și nu se regăsește ca activ sau pasiv în bilanțul contabil al companiei. Aurul este în întregime fizic și existent în depozit și este în întregime asigurat.

Dacă gestionați un hedge fund, un fond de investiții, un fond de pensii sau un fond de asigurări, aveți trei noi opțiuni pentru achiziția aurului:

ETF-uri;
Contracte future;
Conturi nealocate de aur oferite de câteva rafinării și de marile bănci active pe piața aurului financiar.

Acest articol privește conturile bancare nealocate de aur și modul în care noua regulă Basel III le poate îngrădi.

În ciuda minciunilor pe care unii bancheri și reprezentați ai unor asociații bancare obscure precum LBMA (London Bullion Market Association) încă mai au tupeul să le susțină public, conturile bancare nealocate „de aur” au o acoperire infimă în metal prețios. Aceste conturi pe care noi le numim „aur de hârtie” sau „aur sintetic” nu reprezintă nimic altceva decât instrumente derivate denominate în aur, prin care băncile tranzacționează cursul aurului pe diverse piețe, câștigând din comisioane și arbitraj (diferența de discount/premium overspot între piețe).

Deși ar putea câștiga legal bani frumoși din brokeraj, tranzacționare și arbitraj cu aur fictiv, băncile nesătule de fraudă încalcă până și regulile acestui joc imoral dar legal. Rând pe rând Barclays, UBS, HSBC, Citi, Merrill Lynch, Société Générale, Deutsche Bank, Bank of Nova Scotia și JP Morgan au fost amendate pentru manipularea cursului aurului pe piața de futures prin amăgirea participanților la tranzacții și prin implicarea în ambele părți ale tranzacțiilor (vânzare și cumpărare).

Schema conturilor nealocate „de aur” începe prin creditarea biroului de tranzacționare al unei bănci, de către trezoreria sa, cu x milioane de dolari sau euro, pentru a se juca „de-a aurul”. După cum știm, băncile creează credit „din aer”: suma de bani „nou născută” apare pe coloana de active a băncii ca o datorie de recuperat de la debitor (în acest caz biroul de tranzacționare) iar pe coloana de pasive, ca sold în contul biroului de tranzacționare. În cel mai bun caz, biroul de tranzacționare cumpără aur într-un ETF sau un cont alocat, pentru a avea un minim de metal prețios la baza piramidei de derivate.

În pasul următor, banca atrage investitori instituționali sau persoane ce dețin sau gestionează averi. Cum? Le oferă acestora aur la preț de curs (cu premium zero sau aproape zero) și fără cost de depozitare. Acești investitori oferă băncii alte milioane de dolari sau euro, și primesc în schimb „aur” într-un cont nealocat. Banca are astfel un pasiv către investitor, „legat” ca valoare de cursul financiar al aurului. Dacă prețul aurului în dolari/euro crește, banca va datora mai mulți dolari investitorului, inversul fiind valabil dacă prețul aurului în dolari/euro scade. Investitorul are dreptul de a solicita rafinarea și „turnarea” aurului în formă de lingouri sau monede, livrate sau depozitate în cont alocat, dacă acceptă să plătească un cost piperat de rafinare, turnare și livrare sau depozitare. Din acest motiv, puțini dintre investitorii în conturi nealocate de aur solicită livrarea sau depozitarea alocată a aurului la orice moment. Dacă doresc să profite de o creștere a cursului aurului, aceștia închid parțial sau total contul încasând dolari sau euro la noul curs, mai mare.

Acest comportament al investitorilor permite băncii să conducă o clasică schemă de rezerve fracționale, denominată în aur, ce are la baza piramidei relativ micuța cantitate de aur achiziționată inițial, și extinsă conform diverselor estimări de 20-100 de ori prin conturi neacoperite în metal. Cei mai mulți dintre investitori sunt conștienți de schemă dar „o cumpără”, deoarece ei nu sunt interesați de metal în sine, ci de o expunere ieftină (fără premium, depozitare și asigurare) la cursul financiar al aurului.

Până aici am înțeles partea de pasive a biroului de tranzacționare (și al băncii). Pe partea de active, banca are nevoie să investească cu un randament suficient de mare banii încasați la deschiderea unui cont nealocat „de aur”, pentru a acoperi prin acest randament anual orice posibilă creștere anuală a cursului aurului. Astfel de investiții pot fi împrumuturi comerciale, acțiuni bursiere și titluri cu dobândă mare. Un randament anual de 5-10% poate acoperi într-un an „normal” creșterea cursului aurului. Această variantă nu oferă însă o bună asigurare („hedge”) împotriva variațiilor cursului aurului și nu oferă un profit garantat.

Așadar cel mai sigur și profitabil mod prin care băncile se pot proteja de variațiile de curs ale aurului și pot câștiga venituri din „rulaj” este prin achiziția cu banii încasați de la investitori a unor active denominate tot în aur, pe care le pot tranzacționa între piețe, câștigând din comisioane și arbitraj. Enumerăm câteva din variantele pe care băncile le au la dispoziție, preluate chiar din ghidul LBMA:

cumpărarea de futures (poziții long);
deschiderea de conturi nealocate la alte bănci;
deschiderea de conturi nealocate la rafinării;
cumpărarea de options;
swap-uri;
jucarea diferenței dintre dobânzile la valute și cele de leasing de aur pe piețele de mărfuri.

Cert este că aceste instrumente funcționează în ambele sensuri: o bancă poate deschide conturi nealocate unei alte bănci, sau poate fi vânzător în contracte future (poziții short). Contractele future tranzacționate pe piața COMEX din New York sunt un element cheie, deoarece prețul acestor contracte reprezintă cursul financiar internațional al aurului (cursul spot).

Din păcate, viziunea și înțelegerea noastră asupra detaliilor modului în care funcționează sistemul „aurului de hârtie” la scară globală se oprește aici; nu din lene de a cerceta, ci pentru că sistemul financiar bazat pe aur fictiv tranzacționat de către băncile LBMA este probabil cel mai opac, complex și corupt sistem financiar din câte există. Acest sistem cuprinde fluxuri între conturile nealocate „de aur” (care nu sunt publice), piața de futures, și leasing-ul de aur practicat de către băncile centrale în cea mai mare secretomanie. Nici cei care operează în acest sistem nu îl cunosc și nu îl înțeleg în ansamblu. Fiecare trader sau manager cunoaște frânturi, executând ordine pe un număr foarte redus de operațiuni, fără a cunoaște nici pe departe implicațiile propriilor acțiuni și rolul pe care îl joacă în ansamblu.

Ceea ce știm cu certitudine este că metalul fizic existent pe piață nu acoperă decât marginal cantitățile de aur speculate în conturi nealocate și pe piața de futures. Compensările la COMEX și în conturile nealocate „de aur” loco London se fac aproape în întregime în valută (în special dolari). Extinderea și contracția acestor instrumente denominate în aur conduc la variații ale prețului aurului (în special scăderi) pe care noi, comercianții de aur real, nu le putem corela cu cererea și oferta de metal prețios din piață. Această ruptură între cotația aurului și oferta de aur fizic din piață iese la iveală ocazional, atunci când un vârf de solicitări de livrare de metal prețios pe piața de futures sau de către titularii conturilor nealocate „de aur” naște panică în sistemul bancar.

Tocmai pentru a evita aceste situații de panică și pentru a ne proteja pe noi, clienții finali ai băncilor, au fost propuse și acceptate noi regulamente de prudență bancară cunoscute sub numele de Basel III. Regulamentul care face obiectul acestui articol se numește NSFR (Net Stable Funding Ratio).

Falimentul „Lehman” de la 15 septembrie 2008 a șocat guvernele țărilor OECD, întregul sistem monetar și financiar fiind la un pas de colaps. Țările G20 au însărcinat Banca Reglementărilor Internaționale (sau Banca de Decontări Internaționale, Bank for International Settlements – BIS), să se asigure prin reglementări că o astfel de contagiune în sistemul bancar nu se va mai întâmpla niciodată. NSFR este reglementarea cheie în acest proces. Conform calendarului internațional, ea va intra în vigoare de la:

28 iunie 2021 în Uniunea Europeană, inclusiv Elveția;
1 iulie 2021 în SUA (patria pieței de futures COMEX);
1 ianuarie 2022 în Marea Britanie (patria LBMA, cartelul de bănci ce conduc piața „aurului sintetic”).

Practic NSFR se asigură că există o proporționalitate a maturității între pasivele și activele oricărei bănci. Pasivele (datoriile) băncii sunt ponderate și cuantificate într-un factor numit ASF (Available Stable Funding) iar activele (investițiile) unei bănci sunt ponderate și cuantificate într-un un factor numit RSF (Required Stable Funding). RSF trebuie la orice moment să fie acoperit de ASF, astfel încât banca să nu se poată regăsi în situația de a nu putea lichida investiții pentru a își plăti datoriile, din cauza maturității (scadenței) acestor investiții. NSFR ține seama de volatilitatea și riscul pasivelor, respectiv activelor. Astfel, investiții riscante trebuie acoperite în grad foarte mare sau în totalitate de pasive cu maturitate foarte mare.

Iată 4 exemple pentru a înțelege mecanismul NSFR:

depozitele la vedere (conturile curente) sunt pasive (datorii) ale băncii către dumneavoastră, ce pot fi retrase de către dumneavoastră (deci banca le poate „pierde”) în orice moment. Cu toate acestea, retragerile de numerar sunt strict limitate. Cel mai adesea banca „pierde” bani atunci când un client al său face o plată sau transferă bani către contul unui client al altei bănci. Dar în același timp banca primește un flux continuu de plăți și transferuri în conturile propriilor clienți. Banca poate dispune de asemenea, la orice moment, de bani din propriile sale depozite la vedere deschise la banca centrală sau la alte instituții de credit. Astfel, depozitele la vedere ale clienților de retail sunt considerate stabile și au ca pasiv un factor ASF = 95% sau 90% (adică pot finanța investiții de aproape orice durată), iar ca activ au un factor RSF = 0% (adică nu necesită acoperire, deoarece banca își poate recupera la orice moment banii). Numerarul ca activ are un factor RSF = 0%, adică nu necesită acoperire, deoarece banca dispune de el la orice moment.
depozite la termen ale corporațiilor cu maturitate sub 1 an și diverse alte datorii ale băncii cu maturitate între 6 luni și 1 an au un factor ASF = 50%, adică numai jumătate din valoarea lor poate fi folosită de bancă pentru a finanța investiții. Depozitele corporațiilor sunt considerate mai puțin stabile decât cele ale clienților de retail, deoarece corporațiile au acces facil la instrumente financiare precum titluri cu termen scurt purtătoare de dobândă, astfel încât pot decide să retragă sume importante de bani pentru astfel de investiții oportunistice. Pe partea de active, împrumuturile băncii comerciale către banca centrală sau alte instituții financiare, cu maturitate între 6 luni și un an, au un factor RSF = 50%. Ele necesită acoperire de 50% din pasive. Astfel, există un echilibru de timp și bani între ceea ce banca datorează și ceea ce i se datorează băncii.
capitalul acționarilor și depozitele la termen cu maturitate de peste 1 an au un factor ASF = 100%, adică banca le poate folosi în întregime pentru investiții. Împrumuturi către terți și instrumente financiare precum titluri cu maturitate de peste 1 an au un factor RSF = 100%, deci necesită în întregime acoperire din pasive, cel mai ușor fiind a fi acoperite de pasive cu ASF = 100%.
instrumentele financiare derivate fiind foarte riscante, au un factor ASF = 0% ca pasive (nu pot finanța investiții) și un factor RSF = 100% ca active (necesită acoperire întreagă din pasive cu maturitate mare).

NSFR îngrădește implicarea băncilor în tranzacționarea de aur fictiv prin 3 prevederi:

pozițiile short (de vânzare) pe care băncile le au pe piața futures „de aur” COMEX sunt active derivate cu factor RSF = 100%, deci necesită finanțare întreagă din pasive cu maturitate mare, adică tocmai acele pasive pentru care banca datorează dobândă mai mare (precum depozitele cu termen de 2 ani). Cum marjele băncilor din tranzacțiile futures sunt foarte probabil mai mici decât dobânzile plătite la depozite și titluri cu maturitate mare, băncile nu mai au interes să tranzacționeze „aur” future.
conturile nealocate „de aur” deschise clienților sunt pasive cu factor ASF = 0%, deci nu pot finanța investiții. Regulatorul a înțeles foarte bine că nu este vorba de aur în sine, ci de depozite la vedere în dolari „legate” de cursul aurului, pentru care clientul poate solicita la orice moment lichidarea în valută. Astfel, băncile nu mai au interes în a deschide astfel de conturi, deoarece nu pot folosii banii încasați pentru a investi în active (precum futures sau leasing).
conturile nealocate „de aur” ca activ au un factor RSF = 85%, adică 85% din valoarea lor trebuie acoperită din pasive cu maturitate mare. Băncile sunt astfel descurajate de a cumpăra „aur” fictiv în conturi nealocate la alte bănci, cu atât mai mult cu cât nu le pot finanța prin conturile nealocate deschise propriilor clienți (ce au ASF = 0%).

Iată cum numai câteva pagini de reguli simple, stricte, la obiect, pot îngreuna și eventual opri fraudarea cursului aurului de către bănci prin intermediului unor instrumente derivate fictive, fără acoperire în metal prețios!

LBMA – această organizație bancară obscură înființată în 1987 de către Banca Angliei, care se auto-proclamă „autoritatea mondială a metalelor prețioase” – a co-semnat alături de WGC (World Gold Council), altă organizație obscură ce se auto-proclamă „autoritatea mondială a aurului”, o scrisoare adresată altei autorități (britanice): PRA (Prudential Regulation Authority).

În această scrisoare, LBMA și WGC imploră practic autoritatea de reglementare prudențială să nu aplice regulamentul NSFR în forma actuală în ceea ce privește conturile nealocate „de aur”, invocând:

subminarea mecanismului de compensare și decontare a tranzacțiilor cu aur;
retragerea unei cantități însemnate de lichiditate din piața aurului;
creșterea dramatică a costurilor de finanțare a investițiilor în aur;
restrângerea operațiunilor băncilor centrale.

De această dată credem că autoritățile (BIS și PRA) nu se vor lăsa păcălite de minciunile LBMA și WGC, și vor interpreta solicitările acestora la fel ca noi. LBMA și WGC solicită în realitate:

continuarea mecanismului de compensare și decontare a tranzacțiilor cu instrumente derivate fixate la cursul aurului, ce permite băncilor să suprime cursul aurului și să facă profit din foarte multe tranzacții cu sume mari;
păstrarea unei cantități enorme (de ordinul trilioanelor) de dolari în piața financiară a instrumentelor derivate legate de cursul aurului, ce permit băncilor să suprime cursul aurului și să facă profit din foarte multe tranzacții cu sume mari;
prezervarea privilegiului băncilor de a ademeni fondurile de investiții, pensii și asigurări în instrumente derivate, cu amenințarea că în caz contrar vor percepe sume imense pentru depozitarea metalului real;
continuarea operațiunilor secrete de leasing cu aur ale băncilor centrale, ascunse publicului și chiar guvernelor.

Nu vrem să ne bucurăm prea devreme, dar sperăm că acesta este cântecul de lebădă al mafiei bancare în comerțul cu aur.