Nu tot aurul este ban. O parte din aur nu este ban deoarece este utilizat direct în producția de bijuterii și în aplicații industriale. Acest aur este o marfă. Dar în cea mai mare parte aurul este utilizat nu pentru a fi folosit ca atare, ci pentru a fi cheltuit ulterior (schimbat) pe bunuri și servicii. Lingourile și monedele de aur pur și conturile alocate de aur sunt bani.
Aurul concurează cu banii discreționari publici (monedele naționale) și privați (criptomonedele). Utilizarea monetară a aurului este ilegală. Nu se pot plăti impozite în aur și nici nu se poate plăti în aur pentru bunuri și servicii. În termeni guvernamentali aurul este în totalitate marfă, iar schimbul aurului cu alte bunuri și servicii este considerat barter. Dar reglementările guvernamentale nu sunt fundamentate pe știința economică, conform căreia banul este un bun comercializabil care este achiziționat cu singurul scop de a fi tranzacționat ulterior pentru alte bunuri și servicii.
Deoarece plățile în aur sunt ilegale, este nevoie de un pas suplimentar pentru a utiliza aurul ca ban. Oamenii schimbă bunuri, servicii și muncă pe bani naționali, banii naționali pe aur, apoi aurul pe bani naționali și banii naționali pe bunuri și servicii.
Circulă două argumente împotriva aurului ca ban, niciunul susținut de știința economică:
Primul argument este acela că aurul nu ar fi ban deoarece nu este folosit în plăți directe pentru bunuri, servicii și salarii. Deși plățile directe cu aur sunt ilegalizate de către guverne, totuși oamenii folosesc aurul ca ban prin intermediul schimbului valutar (schimbând aur cu diverse monede naționale).
Este adevărat că oamenii cheltuiesc mai întâi banii naționali și păstrează aurul cât pot, folosindu-l doar dacă nu au o altă sursă de venit pe moment. Este normal, oamenii vor să scape mai întâi de banii proști păstrând banii buni pentru viitor. Acest fapt nu demonstrează că aurul nu este ban ci dimpotrivă, că aurul este un ban mai bun.
Al doilea argument este legat de perioadele lungi peste care oamenii ar fi dispuși să schimbe aurul pe bunuri și servicii. Faptul că oamenii intenționează să utilizeze aurul numai în circumstanțe precum probleme personale majore sau distrugerea banilor guvernamentali prin hiperinflație, și că se poate ca astfel de circumstanțe să nu apară niciodată pe parcursul vieții persoanei, nu înseamnă că aurul nu este ban.
Simplul fapt că aurul este procurat cu intenția de a fi cheltuit în viitor, îl include în definiția banilor. Definiția banilor nu implică faptul că numai bunurile dobândite pentru a fi cheltuite în mai puțin de un anumit număr de ani în viitor ar fi bani; sau că intenția de a cheltui banii în viitor nu trebuie să fie condiționată de evenimente ce riscă să nu se producă niciodată.
Dacă o persoană achiziționează aur cu intenția de a nu renunța niciodată la el, pentru nici un motiv, putem exclude acest aur din definiția banilor. Acest aur ar fi o marfă ce prin acumularea sa, satisface plăcerea persoanei (ori îi reduce anxietatea, ori răspunde altor nevoi ale sale). Faptul că parte din aur este procurat doar pentru deținere permanentă, nu descalifică aurul ca ban. Dealtfel, bani naționali sub formă de bancnote și monede curente pot fi scoși din circulație și păstrați permanent, de către colecționari.
Definiția banilor-marfă este aceea a unor bunuri comercializabile ce au servit alte scopuri înainte de a fi utilizate ca bani, și care încă au alte utilizări pe lângă cea monetară. Exact din acest motiv criptomonedele nu sunt bani-marfă, ci o formă de bani discreționari. Exact din acest motiv valoarea banilor-marfă precum aurul, spre deosebire de cea a banilor discreționari, nu poate fi zero: chiar dacă utilizarea monetară a aurului ar înceta, aurul ar păstra în continuare o valoare derivată din celelalte utilizări ale sale. În prezent, și în ciuda opoziției guvernamentale, aurul este ban. Cel mai bun pe care îi avem.
