Este aurul un activ sau un pasiv?
În contabilitate, activele reprezintă toate deținerile unei întreprinderi (corporale și necorporale, sau tangibile și intangibile), iar pasivele reprezintă toate datoriile sale.
Exemple de active (assets) sunt banii din casă, utilajele, terenurile sau birourile deținute, marfa din stoc, alte bunuri de inventar, diverse forme de proprietate intelectuală. Exemple de pasive (liabilities) sunt datoriile, facturile neplătite pentru marfa sau serviciile achiziționate, salariile neplătite pentru munca efectuată. O categorie specială de datorie o reprezintă capitalul propriu (owner equity), datoria pe care întreprinderea o are către proprietari sau acționari. Cele trei categorii contabile verifică întotdeauna ecuația:
Active = Pasive + Capital propriu
Noțiunile de active și pasive sunt extinse în afara sferei contabilității întreprinderii, fiind aplicabile la nivel personal: activele sunt bunurile în proprietate care produc un venit, iar pasivele sunt bunurile deținute care necesită cheltuieli pentru întreținerea lor, fără a produce un venit.
Practic activele sunt bunurile noastre care produc ceva pentru viitor, iar pasivele sunt bunurile durabile de consum care necesită o cheltuială de întreținere.
A nu se confunda însă contabilitatea cu economia. Contabilitatea în partidă dublă (double-entry bookkeeping) este un instrument de inventariere a creditului și debitului, inventat cel mai probabil în secolul XIII, pentru înregistrări specifice activității bancare, și în special pentru a susține sistemul fraudulos de sisteme fracționare: creare de bani din nimic, prin însemne scriptice (devenite electronice în prezent) în balanța contabilă. Ulterior, conturile de pasive și active, cheltuieli și pierderi, au devenit instrumente de înregistrare a venitului și profitului, în vederea taxării. O întreagă știință a fost elaborată în jurul contabilității, pentru a „optimiza” taxele, și pentru a „coafa” situațiile contabile în vederea obținerii de credite bancare, sau pentru a promova întreprinderile în procese de fuziuni și achiziții. Antreprenorii însă, în operarea de zi cu zi a întreprinderii și în elaborarea de planuri și strategii, nu trebuie să se lase amăgiți de cifre contabile sau rapoarte financiare înșelătoare. Antreprenorii trebuie să gestioneze realitatea structurii producției, luând decizii asupra modului de utilizare a diverselor combinații de resurse în producția unor bunuri cerute de piață, în contextul în care atât valoarea și disponibilitatea în timp a utilajelor, consumabilelor și muncii calificate, cât și valoarea și gradul de cerere a bunurilor produse, sunt supuse aprecierii subiective și mereu schimbătoare a pieței – aceasta este știința, sau arta, economică.
Astfel, ceea ce în contabilitate figurează ca un activ, în realitatea economică poate fi un pasiv.
Un exemplu elocvent este utilajul care ocupă spațiu și necesită întreținere, fără a produce nimic, deoarece consumatorii nu mai doresc bunurile la a căror producție respectivul utilaj poate contribui. Acest utilaj apare ca un activ cu o valoare monetară în contabilitate, rezultată din valoarea sa de achiziție minus depreciere. Dar în realitatea economică, respectivul utilaj este un pasiv: valoarea sa monetară reală poate fi substanțial mai mică decât cea contabilă dacă astfel de utilaje nu mai au căutare pe piață, și chiar mai mică dacă se dorește lichidarea sa rapidă pentru a elibera spațiul ocupat și a elimina costul de întreținere.
La nivel personal, o locuință pe care o închiriez pare a fi un activ. Dar dacă chiria pe care o încasez nu acoperă impozitele, diversele cheltuieli de întreținere și deprecierea (degradarea) imobilului, atunci mai degrabă am un pasiv pentru care chiria încasată nu face decât să îmi reducă din pierdere. Înainte de a face un credit pentru un apartament cu scopul de a îl închiria, întrebați-vă: dacă o astfel de activitate ar fi profitabilă, de ce dezvoltatorii nu construiesc pentru închiriere ci încearcă să vândă tot ce construiesc, cât mai repede posibil? Chiriile sunt la un minim istoric comparativ cu prețurile de vânzare, iar dezvoltarea finanțată prin credit cu scop de închiriere nu mai este de mult profitabilă, dacă ținem cont de deprecierea imobilului și costul creditului.
În ceea ce privește activele financiare, cele mai multe dintre ele nu produc nimic pentru viitor. Ele reprezintă forme de împrumut pentru consum prezent, sau pariuri pe variații de prețuri. Multe așa-zis „active financiare” sunt de fapt pasive în toată regula.
Campionul absolut al pseudo-activelor financiare care nu produc nimic este titlul de stat. Titlurile de stat sunt considerate în nomenclatura financiară active, deoarece generează venit din dobândă. În realitate însă, anumite titluri precum cele din zona euro, au o așa-zisă „dobândă negativă”: titularii plătesc un comision pentru a le deține. Mai mult, dacă avem în vedere indicii de creștere ai prețurilor de peste 5 procente în SUA și Europa (cei oficiali, căci creșterea reală a prețurilor este de 10-20%), dobânda netă reală a titlurilor de stat este cât se poate de negativă: o enormă subvenție plătită de către deținătorii acestor titluri, propriilor guverne. În realitatea economică, deconectată total de lumea financiară, titlurile de stat sunt pasive costisitoare. În aceste condiții nu este de mirare că piața nu le mai dorește, principalii cumpărători ai titlurilor de stat fiind băncile centrale, cu bani proaspăt produși de imprimantele lor digitale.
Având în vedere faptul că banii încasați de stat sunt în cea mai mare parte destinați consumului final, sumele investite în producție pentru viitor reprezentând doar o infimă parte, este corect când spunem că titlurile de stat sunt credite de consum garantate prin taxe sau inflație: pasive în mâna titularilor.
Extrapolăm la mediul privat: atunci când împrumutați cuiva o parte din economiile voastre cu scop de consum, realitatea economică este aceea că voi vă amânați consumul potențial în prezent pentru un consum potențial în viitor, în timp ce debitorul vostru consumă în prezent în locul vostru. Ceva este consumat, doar consumatorul diferă. Dobânda reprezintă comisionul pentru serviciul de facilitare a consumului în prezent (prețul preferinței de timp), precum și asigurare la riscul ca debitorul să nu își plătească datoria (prima de risc).
Deși creditele de consum sunt active financiare pentru creditori (presupunând că dobânda este mai mare decât creșterea prețurilor, altfel creditul ar fi pasiv pentru creditor!), respectiv pasive pentru debitori (presupunând că aceștia nu investesc sumele împrumutate în active care le aduc un venit mai mare decât costul creditului, altfel creditul ar fi un activ pentru debitor!), acestea nu sunt active pe care să le recomandăm. Ele nu generează capital.
Capitalul este probabil termenul cel mai anapoda utilizat în lumea financiară. Practic mass-media financiară folosește termenul „capital” ca un substitut fandosit pentru bani. Dacă „bani” și „capital” ar fi același lucru, am sugera să nu mai folosim cuvântul „capital” – am irosi degeaba două silabe.
Capitalul este valoarea monetară de piață (estimată) a fluxului de venit pe care un ansamblu de bunuri de capital este capabil să îl genereze pe durata sa de viață.
Capitalul nu trebuie confundat cu valoarea inventarului (suma valorilor contabile ale bunurilor de capital tangibile și intangibile deținute de o întreprindere). Capitalul poate fi aproximat cu valoarea inventarului, în cazul deținerii unor bunuri de capital eterogene, incapabile să genereze un flux de venit altul de decât prin vânzarea lor la valoarea monetară de lichidare.
Capitalul unei întreprinderi se poate „evapora peste noapte” fără nici o schimbare în inventarul bunurilor de capital, dacă bunurile de consum sau serviciile produse nu mai sunt dezirabile (valoroase) pentru clienți sau consumatori, astfel încât fluxul de venit nu mai există. De asemenea, lipsa unor mijloace complementare de producție poate face ansamblul de bunuri de capital al unei întreprinderi incapabil să genereze capital.
Din categoria activelor financiare, două ar fi cele care nu reprezintă consum sau pariuri: creditele pentru investiții în producție (împrumuturi sau titluri private cu dobândă fixă) și participarea în întreprinderi (acțiuni). În ambele cazuri, trebuie avut în vedere dacă dobânda sau dividendele încasate „bat inflația”. Dacă nu, activele devin în mod real pasive.
Fiecare dintre cele două categorii de active financiare are avantajele și dezavantajele sale, dar gradul lor de calitate ca activ financiar derivă din calitatea oamenilor care conduc întreprinderile în care investiți, precum și de calitatea activelor economice non-financiare ale întreprinderii: bunurile tangibile și intangibile capabile să genereze capital.
Investiția într-o întreprindere lichidă și solventă, condusă de proprietari competenți și cu viziune pe termen lung, care deține o combinație de tehnologie și know-how capabilă să producă eficient bunuri dorite de consumatori în prezent și în viitor, care reinvestește profitul în dezvoltare și care plătește un dividend rezonabil, reprezintă un activ cu adevărat valoros.
Revenind la aur, este acesta un activ sau un pasiv?
Aurul este o materie primă deosebit de valoroasă pentru o mare varietate de industrii, de la clasicele bijuterii până la înalte tehnologii. Aurul ca marfă, în stocul unor întreprinderi producătoare de bijuterii, de aur dentar, de componente micro-electronice, sau de aparatură din domeniile medical sau aerospațial, reprezintă un activ în contabilitate. Dar și din punct de vedere al economiei reale, aurul este de cele mai multe ori un activ.
Dacă o întreprindere producătoare de bunuri ce încorporează aur nu mai are cerere pentru bunurile produse, aurul din inventar necesită costuri de depozitare în condiții de securitate, fără a mai contribui la generarea unui venit. Deși în continuare activ contabil, devine aurul nefolosit din inventar un pasiv în economia reală?
Răspunsul este NU. Aurul tezaurizat nu reprezintă un pasiv pentru proprietarul său, ci reprezintă monedă de schimb, sau ban. Dacă proprietarul nu dorește să tezaurizeze aurul nefolosit (nu dorește să își sporească economiile), el nu este nevoit să îl vândă la preț de lichidare. Aurul reprezintă valută internațională, are un curs de schimb, deci proprietarul poate vinde aurul oricând, cu un mic discount (în general standard) de câteva procente față de curs. Proprietarul poate chiar beneficia de un câștig, în cazul în care cursul aurului crește de la momentul achiziției la momentul vânzării. Dar acest câștig nu ar fi unul investițional, ci unul specific variațiilor de curs valutar (foreign exchange).
Dincolo de a fi un pasiv sau un activ, aurul este ban. Banii nu sunt nici active, nici pasive. Doar un mediu de schimb între oameni și între organizații, între prezent și viitor.
Dacă valutele de stat precum dolarul, euro sau leul nu pot intermedia eficient schimburi peste durate de mai mulți ani din cauza calității lor proaste (fiind devalorizați), aurul poate intermedia schimburi inter-generații, între prezentul imediat și viitorul foarte foarte îndepărtat. Aurul este cea mai durabilă formă de ban.
