De ce ne mințiți încă din școală?

În acest articol dorim aducem în centrul atenției o dezinformare publică pentru care statul, prin Ministerul Învățământului, este direct răspunzător. Minciunile cu care noi am fost „educați” sunt transmise generațiilor următoare, astfel fiind susținut un sistem monetar-bancar născut din fraudă și perpetuat cel mai probabil din inconștiență.

Manualul pe care îl propunem dezbaterii este cel de economie pentru clasa a XI-a, al editurii Corint.

Manualul începe promițător cu noțiuni de economie importante și bine ilustrate prin exemple, precum cea de utilitate marginală. Sunt propuse exerciții de economie atât pentru indivizi și familii, promovându-se buna gospodărire a resurselor, cât și pentru companii, fiind oferite noțiuni de contabilitate utile precum cea de amortizare a echipamentelor.

Dezinformarea începe așa cum ne așteptam la capitolul „Piața monetară și banii” (3-A, pagina 75), deși începutul este din nou promițător: tinerii află că printre funcțiile banilor se numără și cea de „mijloc de păstrare a valorii„.

Lucrurile bune se opresc însă aici. Chiar în paragraful destinat funcției banilor de păstrare a valorii, autorii fac următoarea afirmație: „Sumele de bani depozitate în bănci sunt păstrate la dispoziția deponentului diferite perioade de timp și pot fi folosite pentru achiziționarea de bunuri și servicii atunci când posesorul lor are nevoie„.

Această afirmație este falsă: banca nu păstrează banii deponenților. Dacă băncile ar păstra banii deponenților, de ce ar mai exista Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare? Nu ar avea băncile întotdeauna banii în depozit pentru a fi ridicați sau folosiți de clienți la cerere?

Adevărul pe care manualul omite să îl enunțe este că banii depuși sau transferați într-un cont bancar devin activul băncii, banca având doar o obligație către dumneavoastră de a vă restitui banii la cerere sau la termen (în funcție de cont, curent sau de economii), cu riscul comercial de insolvență al băncii.

Următoarea afirmație din manual este incompletă: „De regulă, banii sunt depozitați în bănci pe termen scurt, deoarece cu timpul valoarea lor poate să scadă. Pe termen lung, se recomandă plasarea banilor în alte instrumente de valoare, care o conservă mai bine„. – Manualul nu precizează la acest moment motivul pentru care valoarea banilor poate să scadă, noțiunea de inflație fiind introdusă mai târziu. De asemenea remarcăm sfatul autorilor de a plasa economiile pe termen lung în instrumente de valoare, fără a oferi detalii despre natura lor.

Trecând peste istoria supra-simplificată (și imprecisă) a banilor, ajungem la noțiunile de monedă de cont și bani scripturali.

Trecem și peste câteva afirmații a căror falsitate este demonstrată în știința economică (precum aceea că „într-o economie trebuie să fie pusă în circulație o anumită cantitate de bani, care să permită derularea tranzacțiilor” – corect fiind că orice cantitate de bani este suficientă pentru a îndeplini rolul monetar, în orice condiții, deoarece sub-divizionarea scriptică asigură practicalitatea folosirii respectivei cantități monetare).

Următoarea afirmație din manual este ambiguă, ceea nu este tocmai în regulă având în vedere importanța celor afirmate: „banii de cont sau moneda de cont, sunt creați de către băncile obișnuite (bănci comerciale), care păstrează economiile populației în și din depozite bancare, efectuează încasări și plăți în conturile diferitelor persoane și acordă credite„. Imposibil de evaluat această frază din cauza ambiguității sale.

Următoarele paragrafe sunt însă cât se poate de clare și de false:

Cererea de monedă provine de la agenții economici – populație, firme/întreprinderi, bănci și/sau stat – care, la un moment dat, au nevoie de cantități suplimentare de monedă și sunt dispuși să plătească un preț pentru dreptul de a folosi o anumită perioadă de timp banii, adică disponibilitățile bănești ale altor persoane.

Oferta de monedă provine, de asemenea, de la agenții economici – populație, firme/întreprinderi, bănci și/sau stat – care dispun, la un moment dat, de sume de bani disponibile anumite perioade de timp. Întâlnirea cererii de monedă cu oferta de monedă este intermediată de bănci care atrag banii disponibili în depozite și îi împrumută (acordă credite) solicitanților„.

Paragrafele de mai sus sunt o poveste de prostit tinerii și dezinformat viitorii adulți, promovând peste generații frauda bancară și consecințele sale nefaste. Afirmațiile ar fi fost adevărate dacă făceau referire la creditul oferit de IFN-uri (instituții financiare nebancare) din banii investitorilor. Dar nu, afirmațiile de mai sus fac referire la creditul bancar.

Manualele ar trebui să îi informeze pe copiii noștri (așa cum ar fi trebuit să ne informeze și pe noi în școală), că băncile nu împrumută banii nimănui. Băncile acordă credite sub formă de bani creați din nimic, distrugând principalul creditului la fiecare rată plătită și percepând dobândă pe nimic, căci nimeni nu s-a privat de folosirea acelor bani pe durata creditului. Licența bancară este un privilegiu de a crea bani din nimic sub formă de credit, și de a face profit percepând dobândă pe nimic!

Pornind de la adevăr, subliniem alte afirmații false făcute de autori:

Băncile sunt instituții financiare care atrag banii disponibili de la populație, păstrându-i sub formă de depozite, și acordă credite celor care au nevoie„. – fals, băncile nu păstrează banii nimănui.

Băncile […] păstrează banii în depozite și îi restituie deponenților, la cerere;” – Fals, băncile își însușesc banii deponenților și îi restituie la cerere (sau la termen).

Băncile intermediază întâlnirea cererii cu oferta de monedă. Băncile colectează banii disponibili existenți la diferite persoane, cumulându-i și acordându-i, sub formă de credite, celor care au nevoie. Băncile au rol de intermediari financiari. Totodată, acestea corelează scadențele la depozite cu cele la creditele acordate, astfel încât să efectueze plățile solicitate de deponenți. Datorită activității de intermediere realizate de bănci, depozitele individuale mici pot finanța investiții mari„. – FALS.

La finalul capitolului, autorii fac din nou afirmații incomplete și înșelătoare în contextul celor scrise mai sus:

Pentru siguranța depozitelor bancare și menținerea capacității de plată a băncilor, acestea sunt obligate să își constituie rezerve. De regulă, rezervele obligatorii sunt cotă parte (procente) din valoarea sumelor depozitate. Constituirea de rezerve diminuează volumul creditelor acordate. Astfel, dacă se creează un depozit de 10000 u.m., la o rezervă obligatorie de 18%, banca va păstra în rezervă 1800 u.m. și va putea acorda credite doar în valoare de 8200 u.m„.

Cu mențiunea că u.m. se referă la unități monetare, de ce nu continuă autorii exemplul până la finalul său? Consideră ei că nivelul urmăririi procesului de expansiune a creditului până la capăt este prea complex pentru niște elevi dealtfel apți să înțeleagă derivate, integrale sau chimie organică? Sau le ascund și ne ascund adevărul!?

Ceea ce autorii manualului nu ne spun, este că cei 8200 u.m. oferiți credit ajung în conturile unor indivizi sau organizații. Pe baza lor, băncile pot păstra (continuând cu exemplul de 18%) doar 1476 u.m în depozit (18%), oferind încă 6724 u.m. credit. Aceștia din urmă ajung la rândul lor în conturi ale unor persoane sau organizații. Pe baza lor, băncile pot păstra doar 1210,32 u.m. rezerve (18%), acordând 5513,68 u.m. credit. Fără a continua demonstrația până la final, considerăm că autorii ar fi trebuit să introducă noțiunea de multiplicator al rezervei de bani și formula sa:

M = D/r,

M fiind masa monetară adițională creată cu o bază de depozite D și o rată r a rezervelor minime obligatorii. Prea complicat pentru elevii de clasa a XI-a?

Din exemplul de mai sus (18% rezerve minime), rezultă că pe baza celor 10000 u.m. inițiale băncile pot crea o masă monetară adițională de 55555,55 u.m. pe piață, sub formă de credit creat din nimic pentru care băncile percep dobândă!

Dacă autorii ar fi dus exemplul până la capăt, și-ar fi pus singuri în lumină falsul propriilor afirmații.

Pe lângă omiterea exemplificării expansiunii creditului, autorii se supun singuri unei erori de logică. Presupunând că expansiunea monetară nu ar exista și băncile ar fi limitate la a oferi credit numai 8200 u.m. pe baza celor 10000 u.m. în depozite, cum interpretează ei realitatea că majoritatea absolută a depozitelor sunt conturi curente, adică trebuie să fie disponibile în orice moment a fi predate deponenților, la cerere?

Dacă afirmația autorilor că băncile „corelează scadențele la depozite cu cele la creditele acordate, astfel încât să efectueze plățile solicitate de deponenți” ar fi adevărată, atunci băncile nu ar putea considera bază de creditare depozitele curente, căci scadența lor poate fi la cererea titularului, în orice moment!

Urmează alte capitole care introduc noțiunea de inflație, definită ca creștere generală a prețurilor (și nu ca creștere a masei monetare, acesta fiind înțelesul original al termenului), a cărei cauză ar fi orice altceva decât expansiunea monetară coordonată de băncile centrale și expansiunea creditului de către băncile comerciale.

Cât despre aur, regele banilor de peste 4000 de ani, rezervă monetară importantă a băncilor centrale deoarece este monedă internațională de ultim recurs în cazul distrugerii valutelor naționale (în special a dolarului) prin hiperinflație, manualul face referire doar repetând de 4 ori cuvântul la pagina 76, cu sens istoric…

Cu speranța că noul an va aduce lumină asupra sistemului monetar-bancar născut din frauda, legalizat și perpetuat prin dezinformare publică încă din procesul de educare a tinerilor, încheiem cu o notă pozitivă și vă dorim un an 2021 minunat!

Distribuie acest articol